Dressed in Red

Niciunul dintre noi

nu-şi poate aminti

       Pardoseala care mereu le reflecta paşii şi uneori le pedepsea deciziile grăbite era acum pictată neatent cu dâre când transparente, când opace, de un roşu sângeriu fără miros. Umbre negre cădeau deasupra şi în urma lor, iar urmele acelui dans indecis care devenise o vânătoare între cei doi încă se mai puteau distinge pe pardoseala rece şi mută. Dorinţele neîmplinite, care le înăbuşeau visele din adâncul sufletelor lor care, neputându-şi înţelege propria putere, o doreau pe cea a partenerului, erau acum ascunse în spatele privirilor ademenitoare urmate de mişcări şi atingeri graţioase. Aerul devenise un element care trecea pe lângă ei cu fiecare adiere a buzelor lor, fără să mai fie nevoie să-i pătrundă, pentru că acum se aveau unul pe celălalt.

Pereţii amintirilor [colecţie de postere]

Şi ai obsesiilor

        Ca un labirint care niciodată nu ar fi trebuit să aibă o cale de ieşire, visele mele se pierd printre bucăţile de hârtie aliniate fără rost şi, totuşi, cu motiv pe pereţii care mă despart de lume şi mă unesc cu mine. Sunt ca o înşiruire de amintiri, momente importante şi altele de mult uitate ale vieţii mele, dorinţe şi mereu vii coşmaruri. Mă pierd privindu-le şi mă găsesc admirându-le şi uneori chiar venerându-le ca pe nişte zei ai veiţii pe care mi-aş dori-o, iar în fiecare dimineaţă le zâmbesc fals la fel cum o fac şi ele către mine.

Zeroless

1. Care este anime-ul tău preferat nr. 1?
...Vrei să mă omori? Nuuuuuu mă las eu aşa uşor! Kuroshitsuji, să zicem.

2. Te-a făcut vreodată un anime să plângi?

Serios plâns, nu. Şi asta mă face să mă gândesc dacă nu cumva sunt o persoană insensibilă.

3. Ce anime te-a făcut să râzi cel mai tare?

Kaichou wa Maid-sama? Aaaa nu, Ouran.

ＥＧＯＩＳＴ － 名前のない怪物

Distruge-o înainte

să te distrugă

       Sunetul visului frumos a fost lăsat în urmă încet, ca o umbră. Poveştile s-au pierdut printre coşmaruri, au murit şi s-au transformat într-o cuşcă neagră ce mi-a închis dorinţele. Am vrut dreptate, poate chiar iubire, dar alături de el totul avea să fie înconjurat de o superbă durere. O ploaie neagră mi-a ars pielea şi s-a evaporat precum zâmbetul malefic de pe figura lui, iar, printre lacrimile care deveniseră şi ele negre, am privit la lumina pe care nu puteam şi nici doream s-o mai ating.

Lumini de Iarnă

Se sparg şi plesnesc

şi ne facă în ciudă cu cât de fericite sunt

1. Împodobești bradul?
Da, în ultimii ani cu Misaki de ziua mea, pe 16. Şi nu unul, ci mai mulţi

2. La ce varstă și cum ai aflat cine îți lasă cadouri sub brad?

Sub brad nu, în ghete da. L-am prins pe tata de Moş Nicolae acum habar n-am câţi ani când am început eu să am mici insomnii. Dar şi acum le spun alor mei "vreau asta şi aia şi mai ştiu eu ce de la Moşu'"

Kuragehime

Sau povestea unei fete

fără orgoliu

     Printre rezidenţii exclusiv feminini şi total înspăimântaţi de tot ceea ce înseamnă mediul social ai Amamizu-kan o găsim pe tânără Kurashita Tsukimi, o fată al cărei singur interes sunt meduzele. Într-o zi însă, Tsukimi se găseşte nevoită să invite în Amamizu-kan o tânără care prin frumuseţea extraordinară a stilului ei emană un aer mult prea plin de viaţă şi frumuseţe pentru rezidentele clădirii. Ce va face Tsukimi atunci când această fiinţă neobişnuită se va dovedi a fii ceea ce nu pare?

Sperând la frumuseţea oraşului meu

"M-am prefăcut mereu că aş fi cunoscut

acea minciună pe care mi-o spuneai"

      Aceeași voce de mult cunoscută şi de la bun început iubită devine fundalul fericirii mele când trec din nou prin faţa unei scene la fel de prea bine cunoscută şi din veci iubită. Inima mi se umple de razele blânde ale soarelui şi aş vrea să alerg şi să-mi îmbrăţişez acest sentiment care e parcă mai puternic la fiecare revedere. Mi-era dor de gălăgia neauzită şi de lumina simplă, dar caldă, a felinarelor ce decorează noaptea, pe care nimeni nu le observă. Mi-era dor de locul vieţii mele.

Cerul iernii

Plânge peste noi

lacrimi de gheaţă

      Libertatea mereu a avut un gust superb, şi a trezit în mine o dorinţă infinită de fericire. Pe străzile oraşului meu pe care-l iubesc ca pe un amant cu care, deşi sunt extraordinar de compatibilă, mă ciocnesc mereu din cauza defectelor lui pe care nu le pot tolera, pe trotuarele murdare ale acestui oraş, nu am cum să nu mă simt liberă. Nimic nu s-a schimbat, iar trecutul lăsat în urmă a devenit o amintire care mă face să-mi dau seama cât de ireversibilă este trecerea timpului. Nu mai e mult până la vara mea.

Evanescence

"One day we won't

feel this pain anymore"

       Mi-am urmat visele şi instinctele, doar pentru a fi dezamăgită şi dezgustată. Am ţipat în dorinţa mea pentru un final al schimbării şi am rămas doar cu scâncete ale unei dureri de mult pierdute, dar de neuitat. Zilele care mai stăteau între mine şi iubirea mea, le-am numărat fără să-mi dau seama că nu pot şterge acel sentiment ce-mi roade sufletul. Astfel că m-am trezit pierdută în paradis. Când halucinaţia dureroasă s-a sfârşit, realitatea m-a lovit puternic şi neiertător, ca la sfârşitul unui vis. Am străbătut oceanele din inima mea şi am decis că un drum de întoarcere nu mai există. Însă amintirile mele m-au purtat înapoi acasă, unde am învăţat un nou mod de a sângera. Mi-am descoperit iubirea şi am vrut s-o salvez de mine, astfel că am trecut printr-o poartă a lacrimilor. Doar pentru a mă regăsi la începutul drumului, mai puternică însă.

Să te ia dracu', Bucureşti!

Oraşul iubirii

vieţii mele

         Când eram mică am visat odată că avem un ciocan imens, greoi şi care rezona graţios când distrugea greoi clădirile alea din faţa casei mele pe care nu le suportam. Şi în fiecare lovitură îmi puneam toată ura din sufletul meu, iar sufletele scârboase ale celor care m-au făcut să urăsc ţipau cu disperare, ca apoi să dispară în neant.