Adâncurile luminii

    Oare cât timp a trecut de când am ajuns aici? Am...ajuns? Ca şi cum locul acesta ar fi fost destinaţia mea. Am avut o destinaţie? Am avut nevoie de aşa ceva? Poate că mi-am dorit-o, inconştient. Poate că singurele dorinţe care se împlinesc cu adevărat sunt acelea fără rost, pe care omul şi le pune cu dorinţa de...a dori ceva. Niciodată n-am ştiut concret ceea ce vreau...şi probabil că de acest fapt în sine aveam cu adevărat nevoie. Defapt, mă ajută asta? Ce...mă ajută?

After the shitstorm

It will always stink

         Viaţa mă iubeşte enorm. Mă adoră atât de tare încât se ţine de mine prin toate suferinţele pe care le pot suporta. Şi prin cele pe care nu le pot suporta. Chiar şi atunci când am ajuns la pragul lucidităţii, când mintea mea a luat-o razna, ea tot mă iubeşte. Chiar dacă noi ajungem să o urâm, să-i urâm forţa cu care se leagă de noi, forţă pe care noi n-o avem, să urăsc acel sentiment crud şi apăsător care poate este pur şi simplu conştiinţa, care-mi spune că e greşit să o neg, ea tot va continua să mă iubească. Dar ea nu poate să facă altceva decât să mă adore, nedespărţită de mine. Atunci când sunt împroşcată cu mizerie, atunci când sunt doborâtă la pământ într-un mod atât de dureros încât tot ce aş vrea ar fi să nu mă mai ridic, ea tot ce face este ca ea în sine, singură, să reziste. Inutilă rău viaţa asta, nu?

Eclere

Priveşte şi

este privită?

      O oglindă. Priveşte fiecare detaliu şi totuşi nu vede nimic, rămânând rece şi neschimbată la atingerea razelor care parcă vor s-o încălzească, dar sunt alungate odată cu reflexia lor. Prezenţa ei e uneori înţepătoare, parcă fiind o pereche de ochi ce privesc silenţios totul, existând, dar nefăcându-se văzuţi. Însă aceasta îşi regăseşte adevărata viaţă numai atunci când reflectă viaţă. Prinde contur atunci când conturează un zâmbet, o mişcare, un dezastru sau un moment plin de entuziasm. Aş vrea...să fiu ca o oglindă. Oare?

Eurovision 2013

        Sau când Europa merge la război, dar se îmbată puţin şi hotărăşte să trimită în prima linie cântăreţi care şi ei se pare că au tras ceva pe nas.

Vreau să-mi amintesc...

...cum să folosesc iubirea

“See, there was this boy; his heart was as fragile as the wind. “

     Singurătatea poate fi concepută ca fiind atât o slăbiciune cât şi o dovadă de putere psihică. Probabil că fiecare caracteristică umană, fiecare stadiu sau stare sunt aşa. Şi totuşi, singurătatea pare a fi ceva întotdeauna unic, ceva ce nu poate fi împărtăşit. Ne îndepărtează de ceilalţi pentru a ne apropia de propria persoană, pentru că oricum până când nu vom fi cu adevărat noi înşine, nu ne vom putea apropia nici de cei din jurul nostru. Solitudinea aceasta care ne rupe de lume doar pentru a ne apăra este o slăbiciune pentru cel care nu o doreşte şi o dovadă de putere pentru cel care poate să trăiască alături de ea.

Zanzou

残像

Imaginea unei dorinţe
stinse

    Dacă ar fi să considerăm caracteristicile umane ca o listă relative infinită de elemente care ni se atribuie sau nu la naştere, fie în mod aleatoriu sau atent calculat, am ajunge la concluzia că “destinul” sau ceva similar ne decide rezultatul acestui joc numit viaţă încă de la bun început. Modul în care noi alegem să controlăm măsura în care lăsăm aceste caracteristici să ne domine şi să iasă la suprafaţă probabil că ne determină personalitatea. Există posibilitatea să le avem pe toate şi o mare parte să fie pur şi simplu latente, dacă facem referire la acea informaţie pe care am auzit-o din surse neclare şi care s-ar putea să fie o minciună – cum că omul nu-şi foloseşte creierul la capacitate maximă, sau pur şi simplu...viaţa e ceva imposibil de înţeles.

The Versatile Blogger Award

I should be

writing about Amnesia

[procrastination ftw]

What's this shit?! Oh wait, I'm in it...

Mi s-au uscat lacrimile

Care nu vor uita
să-mi ude obrajii din nou

    Este cu adevărat mizer, acest izvor al tristeţii care-şi are originea în sufletul omului. S-a născut odată cu mine, şi îmi arată fiecare greşeală pe care îndrăznesc s-o fac. Toarnă peste mine smoala distrugerii, îmi topeşte simţurile şi curajul încet, arzându-le ireversibil parcă, strat cu strat, până simt cum ploaia nefericirii mele cade peste inima mea care încă bate, aşa expusă cum este ea, agăţându-se cu fiecare bătaie de acel fir subţire al speranţei. Tot din aceeaşi inimă a mea care naşte suferinţă şi creşte îndoieli, toate ca pe o mamă iubitoare, ca şi cum ar vrea să-mi facă un bine, tot ea mă face să vreau să-mi deschid ochii şi să văd acea rază de lumină pe care numai puterea mea o poate percepe. Îmi spune cât de patetică sunt, mai ales pentru că dau vina pe ea.

Şi dragostea e o limbă străină

Pe naiba.

       Şi uite cum irosesc un titlu frumos pentru o întâmplare deloc frumoasă. Simt că dacă aici aş scrie ceva în care să pun nişte efort şi sentiment, cum fac de obicei, aş ruina toată ideea, aşa că n-am s-o fac. Voi îngropa chestiile neimportante care s-au întâmplat astăzi în adâncul cutiei mele cu experienţe mai puţin bune din care am ceva de învăţat. Pe naiba, că n-am învăţat nimic folositor astăzi.

Playtime with reality

Mereu mi-au plăcut

lucrurile dulci

     Nu dulcegăriile, nicidecum. Acea senzaţie pe care o am când mă ustură gâtul din cauza unor doze exagerate de lucruri dulci îmi aminteşte de usturimea cuvintelor aruncate fără a fi gândite de cei din jurul meu. Şi totuşi, accept aceste doze mult prea mari care-mi sunt practic împinse pe gât de frumoasa realitate cu zâmbetul ei insuportabil, pentru că mi se pare că ar fi mai bine cu prea mult decât cu deloc.

Totul depinde de sânge

Şi de concentraţia

de prostie din el

         Probabil că viaţa poate fi comparată cu un partener de vals. Nu se apropie de tine atât de tare încât să poţi spune că o simţi cu adevărat, dar te poartă într-un aşa mod încât fără a n-ai putea avansa. Uneori avansezi lin şi fără să fie nevoie să te gândeşti la destinaţie, alteori te aduce la realitate printr-un pas stângaci. Orice ar face, cel mai bine e ca tu să-ţi controlezi partenerul, nu el pe tine.

Kamisama being oh so god-like

Now thaaat's what I call intense. [the oh-so-extraodinary-looking fish fight, but I guess the translation is what makes it so funny].
And this is geniune and totally straight romance stuff.
Post regarding Kamisama Hajimemashita anime and manga coming soon.
Kamisama Hajimemashita, Chapter 67, obviously the last fucking pace

Să te ia dracu', Bucureşti!

Oraşul iubirii

vieţii mele

         Când eram mică am visat odată că avem un ciocan imens, greoi şi care rezona graţios când distrugea greoi clădirile alea din faţa casei mele pe care nu le suportam. Şi în fiecare lovitură îmi puneam toată ura din sufletul meu, iar sufletele scârboase ale celor care m-au făcut să urăsc ţipau cu disperare, ca apoi să dispară în neant.

A fi eu însămi îmi ocupă tot timpul

Listening to

the music of my life

     Personajul principal al acestei nesfârşite aberaţii care se numeşte viaţa mea ar trebui să evolueze în ceva mai bun, dar, fiind prins într-un cerc vicios al societăţii pe care naratorul ăsta fără inspiraţie s-a decis să-l creeze, acum oscilează între suferinţă reală şi zâmbete fictive.

Still lost

In paradise

      M-am săturat de multele lucruri care nici măcar nu merită a fi numite viaţă. Mi-e scârbă, silă şi mi se pare o pierdere de timp să sufăr, uneori mi-aş dori o inimă de piatră. Mi-aş dori să nu mai simt nimic, durere, dezamăgire, aşteptări şi eşecuri.

I want to slaughter them

Aş vrea să le dau cu capul de marginea

unei bănci din clasă până le văd

creierii zburând.

           Lumea este contaminată şi dusă spre distrugere cu fiecare râset prostesc din mijlocul unei ore de curs. Eu pe oamenii ăştia i-aş omorî cu munca, pentru că pe băncile şcolii n-au ce căuta. La şcoală să vină numai oamenii care vor să înveţe, care au capacitatea să devină cineva. Nu să se corcească poparele şi rasele, ca să nu mai zic de corceala unei educaţii proaste, ca să se umple lumea de proşti. În mormânt cu ei! Pământul ăsta e prea plin de retardaţi. 

That always dusty spring

Mi-era dor de ceea ce deja

mă stresează.

Happens to me too often. Making that Izaya face, I mean.

        Am observat astăzi că eu reacţionez foarte ciudat, mai ales atunci când gândesc prea repede. Oricare ar fi sentimentul meu adevărat, atunci când cineva mi-l aruncă în faţă urât şi cu nepăsare, figura mea se încruntă. Şi mă uit intens, urât, la persoana care a îndrăznit să mă facă pe mine să mă simt aşa. Urăsc să pierd timpul.

Ştii, nu-mi spune tu mie în faţă că m-ai prostit

Fiindcă nu-ţi iese,

d'aia

        Cred că n-a existat persoană care să nu profite, într-un fel sau altul, împins de împrejurări sau de simpla dorinţă, de altă persoană. Doar că, în ultimul timp, acest act al profitării, care trebuie făcut şi el cu măcar puţină graţie, începe să devină încă un aspect stupid al lumii. Nici să mintă nu ştiu unii.

Ironia ricoşează

Când idioţenia lor e atât de grandioasă,

şi deci dureroasă,

încât mă doare şi pe mine.

     Există acele specimene nedezvoltate care au puternica impresie că s-ar fi maturizat şi au deja o doză bună de experienţă. De unde, din aer?!

A match made in Heaven!

HEAR THE VOICE OF GOD:

All people can be categorized as sadists or masochists.

So fuckin' true.

           Orice ar spune oricine, anime-urile sunt o sursă de cultură adevărată. Cultură de care lumea are nevoie! Acum totuşi, trecem peste faptul că această cultură este acoperită de un strat strălucitor de stupizenie care o face practic delicioasă. Cum să te mai saturi?!