Afară

se aude un zumzet continuu

al artificilor.

         Sunt singură, mai sunt câteva minute şi lumea va începe să numere descrescător. Ascult o melodia superbă care-mi aduce aminte de multe şi îmi imaginez culoarea artificiilor de afară. Am ieşit, doar ca să simt frigul o secundă şi am văzut cerul negru, tăiat de macaraua pe care o văd mereu la capătul străzii. Şi acum zumzetul se aude mai tare, e enervant pentru că e pur şi simplu fără culoare. Am să ies afară să număr şi eu de la zece la unu.

         Şi simt cum melancolia că cuprinde, o melancolie dulce, odată cu melodia mea. "Chiar dacă sunt o constelaţie aşa de mică, îţi mulţumesc că m-ai observat".

Anu' nou, lume!

Încă mă simt copil,

deşi am crescut mai repede

decât mă aşteptam.

        Am crescut, cică. Ce înseamnă să creşti? Să ştii mai multe poate. Dacă ar fi aşa, atunci să zicem că am crescut un pic. Oare trebuia să şi aplic ce am învăţat? Contează...? =))

Tamagoyaki

Trebuie neapărat

să învăţ şi eu să fac

din'astea.

           Au venit ai mei acasă aseară, iar după un mic conflict [mic pe naiba că iar mă luase plânsul de nervi, dar mi-a trecut repede pentru că tata făcea mişto şi mă prăpădeam de râs], azi de dimineaţă totul era perfect. Chiar mi-a fost dor de ei.

Laughter

私はこの世界が大嫌い
みんなが大嫌い

           Uneori îmi vine să râd. Tare, numai ca să simt că sunt fericită. Cineva care râde, ar trebui să fie fericit, nu? Şi totuşi, eu râd pentru a-mi căuta fericirea. Râd tare, în speranţa că ea va apărea. Dar ea nu mă aude.

"Lost again without you."

Parcă am rămas aceeaşi,

cu tot cu dorinţa mea de schimbare.

Nu-mi mai e dor. Deloc.

         Bineînţeles că vacanţa asta nu avea cum să fie de neuitat. Până acum am pierdut timpul, şi mă enervez la culme când mă gândesc că eu sunt singura care trage şi pune în mişcare totul. Când voi avea şi eu parte de puţină cooperare?! M-am săturat să suport şi să tolerez singură. Nu mai pot.

Mawaru Penguindrum

Electrizant.

Cu tot cu strategia de supravieţuire.

          Nici nu ştiu cu ce să încep. De obicei îmi place să scriu eu singură cam despre ce e vorba într-un anime, dar având în vedere că Mawaru Penguindrum este un anime pe care l-am înţeles într-un aşa mod încât nici nu mai ştiu ce s-a întâmplat, va fi greu. Vroiam să-l mai văd odată cap-coadă [având în vedere că l-am văzut când era ongoing de la episodul 9 când a început şcoala] şi după să scriu, dar e prea genial. Staţi să-mi amintesc cum a început.

          [Tocmai mă uitam la descrierea anime-ului pe my anime list şi am văzut trezi fraze mari şi late. Hai că nu-i aşa de greu.] Trei fraţi, gemenii Kanba şi Shouma, alături de sora lor mai mică şi mai mereu în spital din cauza sănătăţii ei fragile, Himari, trăiesc împreună în casa Takakura. Într-o zi în care cei trei vizitau un acvariu, Himari îşi alege drept suvenir o pălărie ciudată, pentru ca după câteva minute să dispară şi să fie găsită de fraţii ei leşinată. Ajunşi la spital, nu se mai poate face nimic pentru ea, dar cei doi gemeni rămân fără cuvinte când o văd pe sora lor cu pălăria aceea în cap strigând "Seizon Senryaku!" ["Strategie de Supravieţuire!"]. Astfel cei trei sunt prinşi într-un joc în care imposibilul trebuie făcut posibil pentru a supravieţui.

My Diary. II

Flashback.

Sau amintiri pe fundal

de note muzicale.

      Japonezii sunt scunzi, cu nasurile mici şi de obicei cu voci mai ciudate faţă de restul lumii. Sunt prea talentaţi, deştepţi şi geniali pentru că pur şi simplu reuşesc să se facă văzuţi în modul lor. Şi ce dacă sunt altfel, asta îi face unici!

MAXIM a la Kata

Sayuuki Deathscythe: să mooor XD
♥ Raluca: MA-TA?
Sayuuki Deathscythe: DAAA
Sayuuki Deathscythe: EA L-A VĂZUT
Sayuuki Deathscythe: şi face
Sayuuki Deathscythe: maria uite unu bun de tine
Sayuuki Deathscythe: şi eu
♥ Raluca: stiam eu ca MA-TA e geniala
Sayuuki Deathscythe: OH DAAA
Sayuuki Deathscythe: OH DAAA
♥ Raluca: pacat ca nu o mostenesti
♥ Raluca: -.-"
♥ Raluca: ))))))))))))))))))
Sayuuki Deathscythe: ))
♥ Raluca: maxim am zis!
Sayuuki Deathscythe: eu mi-s tută ca tata
Sayuuki Deathscythe: tută şi bună la pat când am chef
Sayuuki Deathscythe: că de obicei n-am
Sayuuki Deathscythe: >_>

Daisuke-ness

Mi-am amintit chestia asta acum.

Dacă am mai postat-o [deşi nu cred]

nu contează.

16 decembrie 2011, ziua de naştere a lui Sayuuki:

Sayuuki: Miiisaki, dar alunele ce sunt...legume, fructe sau cereale?

Misaki: Hmm...măi nu ştiiu ce să zic...

Sayuuki: Ştiiii cum se spune că roşile sunt fructe când ele sunt legume toată ziua.

Misaki: Alunele suuunt...[suspans XD]...alune!

Sayuuki: Haaaa?! /:) LOOOL!

Misaki: Ştii, ştiiii cum zicea Daisuke [Ono]: otoko wa...otoko! [bărbaţii sunt...bărbaţi!]

Sayuuki: Mdeaah :-<.

Crăciun Fericit!

Pentru că există zilele astea

în care sufletul ţi se încălzeşte

şi îţi aminteşti ce frumoasă

era lumea odată.

          În fiecare an speră să ningă măcar odată până la Crăciun, pentru că pur şi simplu lumea arată mai pură când e albă şi îngheţată. Anul acesta Crăciunul a fost unul melancolic, neobişnuit şi ciudat de special.

Nyaahahaahaa XD

Nyan cat pe sisteeem!~

        Sunt zile în care reuşesc să râd pur şi simplu pentru că vreau să râd. Pentru că pur şi simplu unele momente sunt atât de epice în simplitatea lor încât îţi taie respiraţia.

Maraton pe frig

La naiba cu ceasul.

Pentru mine e încă joi.

       Ziua care tocmai a trecut s-a simţit ca o adevărată zi de vacanţă. Am ieşit afară doar ca să fug de frig, am trecut prin locuri mult prea cunoscute pe unde nu aş fi vrut să ajung, am văzut cafeneaua aia în care vreau să creez amintiri şi am mâncat brioşe.

A căzut

pe obrazul meu.

Albă şi rece.

          Şi odată cu zăpada a apărut un zâmbet pe faţa mea. Mi-a amintit de un început, de începutul meu aş putea spune. Aş fi vrut totuşi să am pe cineva care să mă ţină de mână şi să ne plimbăm prin zăpada care cădea prin parcul înnegrit de noapte. Dar ei îi era frică. Poate ar fi trebuit să fie un el.

Melody Girl

There's nothing else

I can say.

          Universul ei îşi schimbase sensul, iar acum totul se mişca într-un aşa mod încât o ameţea. Superstar...pe naiba.

          Era nerăbdătoare când se gândea că în curând ceva avea să schimbe. Zgomotul acelui univers pe care nu-l putu cuceri o asurzea, iar amintirile o făceau să se înece în acel dor ironic.

            Iar acum melodia ar fi făcut-o să zâmbească cu figura ei tipică scârbită, dar se abţinu pur şi simplu pentru că-şi preţuia amintirile.

          Ţipete. Ţipete acute şi melodii nereuşite. O tortură care n-o mai afecta, atât de puţin îi păsa.

       Doare. Timpanele îi vibrau odată cu podeaua. Şi tocmai când avusese şansa de a cădea într-un vis, realitatea îi cântă din nou la ureche.

          Ultima zi.

さよなら...お前たちの顔もう二度と見たくない

Nebunia dinainte de vacanţă

Am scăpat. Am scăpat.

AM SCĂPAT!

Pedobear! <3

           Sunt o leneşă, tocmai d'aia ador vacanţa. Semestrul care tocmai s-a încheiat nu m-a lăsat cu cine ştie ce amintiri, notele au fost destul de acceptabile pentru cât am învăţat [dar am împuşcat ieri un 4 la fizică şi mi-am distrus media] şi astăzi a fost o zi demnă de sfârşit. Văzându-mi colegii cei idioţi, am ajuns la concluzia că n-am ce căuta acolo.

I Believe I Can Fly.

"Ştii, noi am zburat împreună odată."

Pe naiba >__>

          Au fost puţine momente în care pot spune că am făcut lucruri pe care nu ştiam că le-am făcut. Dar când cineva îmi aruncă în faţă frumoasa replică "dar noi am mai făcut asta împreună" simt cu îmi ard creierii şi singurul lucru la care mă gândesc ar fi "de ce aş face eu asta cu tine?!". De un timp, îmi trăiesc viaţa fără ca eu să ştiu. Hai, pe bune.

Clannad

きみだけをきみだけを
好きでいたよ

          Okazaki Tomoya este un delicvent care vede viaţa ca pe ceva plictisitor şi crede că niciodată nu va împlini ceva serios, pierzându-şi zilele de liceu alături de prietenul lui, Sunohara. Într-o zi însă, în drum spre şcoală, o va întâlni pe Furukawa Nagisa, o fată care îi va spune că ea adoră acea şcoală. Până la urmă, cei doi se vor împrieteni şi Tomoya va hotărî să o ajute pe Nagisa în încercarea ei de a restaura clubul de teatru. Astfel că cei doi îşi vor face prieteni noi şi vor avea diferite experienţe împreună, influenţându-şi total vieţile unul celuilalt. Un anime superb care spune o poveste de viaţă cât de poate de adevărată.

Lumină la fereastră

Sau o picătură din ceva mai bun.

Până la urmă, există aşa de puţine

persoane pentru care aş vrea să mă stresez.

         Azi am avut parte de una dintre acele zile în care am simţit că merită să-ţi trăieşti viaţa. Şi totuşi, m-au lovit adineauri nişte cuvinte care mi-au tăiat tot cheful de fericire.

Marea vârstă de cincisprezece ani

Am fost să iau o sticlă de şampanie.

Că doar odată faci 15 ani.

      La mulţi ani mie şi minunăţiei mele idioate. La vârsta de 15 ani pot să zic că nu am regrete prea multe, am fost îndrăgostită de prea multe ori şi m-am schimbat faţă de acum un an. Plus, e 23:10. Să vedem dacă termin de scris până se face mâine.

De ce cred că sunt o sadistă

Defapt, nu sunt.

Sunt prea nebună ca să fiu,

dar totuşi sunt.

         Subiectul pe care-l voi aborda [sau mai bine zis modul în care îl voi aborda] s-ar putea să revolteze pe cineva. Aşa că dacă stai vara să te pişte ţânţari, doar pentru că ţi-e milă să-i omori [că doar sunt şi ei fiinţe], atunci alegi dacă vrei să citeşti sau nu. [I have no idea why I wanted to say this, because it's kinda worthless]

DELIGHT

Atunci când găseşti pe cineva

care-ţi înţelege obsesiile,

totul devine genial.

KYAH DAKARA!

      La început lucrurile par stupide, trase de păr sau cu intenţii prost ascunse. Şi atunci îţi dai seama că-ţi place, să te joci şi să simţi cum eşti jucat pe degetele altcuiva. Şi când ajungi la concluzia că nu te mai saturi, ţipi în entuziasmul tău şi-ţi dai seama că sunt momente în care există cineva care te iubeşte. Kyah? KYAAAH!

Broken Girl

I am a solider to my own

emptiness.

       Ideea de a fi singură în acel loc în care viaţa devenise fără sens şi în fiecare noapte singura ei alinare îi erau propriile coşmaruri, acea idee o făcea să dispere. Gândul că totul s-a terminat, că fericirea ei a dispărut odată cu ultimele note ale cântecului pe care el nu i l-ar fi cântat niciodată o făcea să realizeze că nu mai are nici o şansă. Şi totuşi, când dimineaţa sunetul oraşului a făcut-o să-şi revină din acea stare letargică şi şi-a dat seama că este cu adevărat singură, a hotărât să uite totul şi s-o ia de la capăt. Orgoliul şi încăpăţânarea care, spunea el, îi distruseră fericirea, acum o ajutau să se ridice, pentru a deveni încă o dată ceea ce fusese cândva.

Revelaţie

Pe naiba.

Deja ştiam de mult ce

voi spune acum.

Dar trebuie spus, nu?

            Ştiu că nu trebuie să plâng. Pentru nimeni, vreodată. Dar totuşi, aveam nevoie de o scuză, nu? Cândva demult când încă nu aveam de ce să plâng, plângeam noaptea în mijlocul străzii liniştită şi mi-am zis: "Plângi, fată, plângi, iar odată cu lacrimile, aruncă şi slăbiciunea din tine."

Nu mai plânge. E vina ta.

Plâng. Şi nu pot să mă opresc.

Mă uit la pereţii goi şi îmi vine şi mai tare să plâng.

Îmi dau seama că sunt singură din nou.

Nu că vreodată aş fi avut pe cineva.

Îmi pare foarte rău. Îmi pare mult prea rău.

Singing is deceiving, Dreaming is believing.

Pe bune?

Foc în fiecare zi

Vineri, 16 decembrie

dă Doamne să ningă!

           Săptămâna a trecut. Şi, în timp ce stau singură în cameră şi ascult muzică în căştile noi, mă holbez un pic la posterele de pe pereţi, mă gândesc, oare am început să am o viaţă plictisitoare? Sper că nu, doar am nevoie de cineva s-o fac mai interesantă. Vineri fac 15 ani.

Chihayafuru

      Ayase Chihaya este o fetiţă binevoitore şi cam băieţoasă care nu poate spune că excelează în ceva anume. Singurul ei vis este ca sora ei, care aspiră la o carieră în modeling, să ajungă numărul unu în Japonia. Dar într-o zi va întâlni pe cineva care-i va spune că visele sunt ceva care privesc doar propria persoană şi pentru care trebuie să munceşti din greu. În acelaşi timp, Chihaya descoperă o pasiune pentru vechiul joc tradiţional japonez numit "karuta".

Regrete

Mă întreb dacă vreodată

am regretat ceva cu adevărat

        Poate că e prea devreme pentru mine să ştiu ce înseamnă să regreţi. Poate că niciodată nu voi regreta ceva, poate că orgoliul meu nu mă va lăsa să plâng degeaba sau poate voi realiza că nu sunt chiar aşa de puternică. Cine ştie? Mă întreb ce va fi peste zece sau douăzeci de ani..

        Cunosc oameni care plâng uşor, pe care viaţa îi oboseşte cu o mică lovitură. Şi nu-i înţeleg. Viaţa te va lovi cu putere de multe ori de aici încolo, de ce să plângi pentru alţii şi din cauza altora? Sunt puţine lucruri şi persoane care consider că merită lacrimile mele, şi simt că orgoliul m-a salvat de multe ori. Orgoliul şi o melodie sau alta.

        Poate că asociez prea mult muzica cu momentele importante din viaţa mea, astfel că sunt melodii pe care nu îndrăznesc să le mai ascult. Dar asta e altă poveste. Şi visez prea mult. Nu sunt deloc realistă, habar n-am cum am să trăiesc.

        Îmi pare rău. Pentru mine, pentru greşelile mele şi pentru mândria şi încăpăţânarea mea care simt că într-o zi mă vor distruge. Sper să nu fie aşa. Şi mai regret faptul că m-am ataşat atât de tare de acel cineva încât am plâns ca o proastă când am aflat că era vina mea că ceva neimportant s-a întâmplat. N-am mai plâns pentru cineva [nu din cauza cuiva] de mult. Defapt, niciodată. Drace, trebuie să-i spun chestiile astea dar e al naibii de greu. Oare am să regret cândva că nu i-am spus? Nu vreau să ştiu.

Fâs

Tata: "Taci din gură că ai numai 7 la şcoală."

[da, am doi de 7]

"Dar am luat patru de zece săptămâna asta."

"Fâs."

        A zis-o cu o moacă nemulţumită. A zis-o în timp ce număra banii dintr-o cutie roşie, ca să vadă cât am luat de acolo cât a fost el plecat. Şi i-am zis să-mi lase bani, aveam nevoie pentru nişte cărţi, o ieşire deja planificată şi pentru un cadou. "Nu-ţi las nimic, ce nevoie ai tu de bani?".

Speed Girl

Postarea asta îmi aminteşte de o alta

cu cuţite şi blondul Katei.

Pe care n-o găsesc =)).
Uite-o. Ahh, good ol' times 8->.

HEEY~ Shake it up baby now!
Ore no uta ga kikitai ka?!
Nani?
Ore no haato wo kometa uta wo kimi dake no tame ni utatte hoshii?!
Sore wa zeitaku de mon da ze...
Ore no uta wo kiita koto no aru iatsu wa hoshi no kazo hodo da ga. Ore no magokoro ga komota wo kiita iatsu wa...
...Kida Masaomi... KIDA Masaomi, KIDA MASAOMI!
Tsumari, ore shika inai dakara na!
Da-ke-do~
Ore ga ore hitori no tame ni utate kita utao, kyou wa kimi dake no tame ni utao.
Konna mika ni ichizo no chaansu wo te ni ireta kimi wa...shiawase monda ze.
Dekireba, kimi mo isshoni utate kure.
Ore ga kimi ni haato wo todokeru yo ni, kimi mo ore ni haato todokete kureru to ureshii.
Maa, kikoenai kedo na~.

Sore ja, kiite kurei...!

Endless feeling

Frustrare.

A dracului frustrare.

Aparesi te omoara incet.

            I'm at my friggin' awsum [screw that] school. Acum am info [ofc] si dupa romana, unde sper sa ne aduca tezele la romana. Another thing to be frustrated about, school. Screw feelings and thut shit.

            I wasted my weekend. Another proof that I'm wasting my life everyday, I'm starting to think that there is nothing worth living for [Zetsubou shita...!]. I'm tired of waiting, I wated enough and still I don't have the power and will to end eveything. Sunt prea toleranta. Mult prea.

            I keep on calling and sending messages, even though I'm never called and I hardly ever recieve a message. Simt ca trag ceva problematic dupa mine. Lumea asta e plina de oameni neseriosi si dezamagitori. And still I wait, with that small tray of hope that still is in my heart.

            Answer when I call, come when I'm already there. Because I always answer and I'm there for you as much as I can. I feel like you dont treasure what I fell for you. For God's sake, answer or just forget it.

Nu vorbesc serios. I really don't know what this feeling is.

Sayonara Zetsubou Sensei

După ce am văzut 

două sezone din trei,

cred că pot comenta.

Pentru început

ITOSHIKI NOZOMU RULLZ.

Hell Yeah XD!

            Personajul nostru principal, Itoshiki Nozomu, este mereu disperat de faptul că disperarea îl macină. Dar într-o zi o va întâlni pe Kafuka Fuura, cea mai optimistă şi zâmbăreaţă persoană existentă, care, după ce îl salvează de la moarte, îi spune "Cum să vrei să te sinucizi într-o zi aşa de frumoasă?". Şi, pe lângă asta, Itoshiki va afla mai târziu că domnişoara numai zâmbete este defapt eleva lui, el în sine fiind profesor la un liceu unde clasa a cărui diriginte este pare a fi alcătuită din personaje la fel de ciudate. Oare cum arată viaţa de zi cu zi a acestor personaje ieşite din comun? Sayonara Zetsubou Sensei este o descriere exagerat de comică a stereotipurilor de personalităţi specifice adolescentului japonez.

1 Decembrie

Cu întârziere, nu-mi pasă.

Mai nou toată viaţa mea

se scurge după o tură bună de anime.

Zetsubou Sensei shit comin' up b-).

Believe it or not, aşa arată România în ochii japonezilor. No comment.

            Deci, ca să fie clar, eu toată săptămâna trecută, în afară de luni, n-am călcat pe la şcoală. Şi m-am simţit a dracului de bine. Pe 1 decembrie am avut o zi în care mi-am reamintit cât de plină de idioţi e lumea asta, începând cu mine. Datte watashi wa honto ni o idioată, cuz bakas rule the world, after all. Awsumness overload.