Cosplay Gen #6

     Reading Cosplay Gen over the last few years, I came to realize that cosplay could be revolving around discoveries. Or it may just be a grand, exciting discovery in itself. It shows that passion and dedication, which may give birth to motivation (or the other way around), are what people need to have, to follow, in order to be truly happy. In the end, seen from the eyes of just a fan like me, cosplay becomes one original and fun way to strieve for happiness. But what makes it so special is the colorful, complicated and challenging ways it leads to acomplishment, to happiness. The new number of one of my favorite magazines brings to light, yet again the wonders of cosplay, from the mindwrecking aspects of the creation of a costume to the marvellous feeling of creating and sharing a huge palette of experiences.

Why I am not next to sea now

Because life happened

      Există acele lucruri fantastice care-mi fac inima să tresare numai atunci când mă gândesc la ele, care-mi aduc un adevărat calm sufletesc doar când le conştientizez în faţa mea. Presărate printre amărăciunea vieţii de zi cu zi, printre dorinţele neîmplinite şi printre veşnica nemulţumire care poate oricând lovi fiinţa umană, acestea sunt probabil ceea ce mă motivează să merg mai departe. Şi probabil cu astfel de lucruri am vrut mereu să-mi umplu verile.

Ce este timpul?

Poate

ceea ce ne ţine în urmă

        Sunt puţine motive pentru care mă trezesc de dimineaţă atunci când aş putea să n-o fac. Şi puţine dimineţi în care mă trezesc dintr-un motiv care mă face fericită. Aş vrea ca pur şi simplu în fiecare dimineaţă să deschid ochii şi să mă lovesc de o anume satisfacere, nu fericire. Dar până la urmă probabil că asta mi-ar fura liniştea şi m-ar îneca în acea dulceaţă a vieţii de care mie cumva mi-e scârbă.

Let's make sweet love

Adică prăjitură

cu glazură de amintiri

      Visul unei veri perfecte pentru mine este ceva foarte simplu. Ceva care prin aparenta sa stridentă grandoarea ţipă nebunia personalităţii mele. Sub cerul arzând al verii, înconjurată pe cât posibil de iubita mea mare, să străbat aerul zâmbind nebună şi cântând, sau mai bine zis ţipând, "We're soarin'", ca iubirea-mi să-mi răspundă la fel de entuziast "Flyin'!" şi cerul să răsune cu vocile noastre fericite "There's not a star in heaven that we can't reaach!". Toate asta în timp ce noi doi sfidăm cumva normalitatea, călărind astfel pe o grămadă de pepeni făcuţi cam praf în urma unei bătăi, a căror zeamă ne face să alunecăm cu viteză.

...OHHH DAAAAAAAAAAAAAA.

Tanabata

私の妄想が事実に成りますように・・・

か？

     Dorinţele mele erau probabil la fel de multe precum stelele, dar nu vor fi niciodată atât de minunate, de luminoase, sau de necesare cerului nopţii aşa cum stelele sunt. Şi totuşi eu am continuat să-mi doresc. Să pot zbura printre ele, sau să strălucesc ca ele, să mă pierd printre ele, să fiu steaua luminoasă în cerul nopţii inimii cuiva. Dar...cel mai probabil mi-am dorit să fiu eu o stea. Şi totuşi ar fi trist, ca lumina mea să ajungă pe pământ mult după ce ea în sine s-a stins. Aşa că am să-mi doresc...

「いや～～～～～ｗ」

"Nuuuuuuuuu"

       Ambiţia e ceva ce probabil suferă foarte mult pe parcursul vieţii mele. Poate că ar trebui să-mi fie milă de ea, văzând-o cum se naşte din speranţă şi cum este doborâtă de realitate. Dorinţele mele o iau şi o fac franjuri, deşi eu aş avea nevoie de amândouă. Cum pot să fac două sentimente total diferite să se armonizeze în mintea şi sufletul meu? Am deci să-mi înec dorinţele cu ambiţie.

Nu vreau să-mi mai regret visele niciodată

二度と自分の夢に後悔したくない

        Nu ştia dacă lacrimile care se adunaseră în colţul privirii lui, gata să-i cadă pe obraji, sunt o apariţie crudă sau de mult dorită. În inima lui sălăşluia acel neînţeles sentiment care-i dicta să aleagă între două concluzii care în tot timpul vieţii sale erau atât de contradictorii şi totuşi indispensabile, dar acum devenite inutile. Oare o alegere ar putea schimba ceva?

Valurile nostalgiei

They're drowning me

slowly

      M-am gândit, oare optimismul are cantitate? Probabil că poate fi măsurat şi pus pe o scară de intensităţi, dar oare fiecare treaptă reprezintă "optimismul" autentic? Tot ce ştiu eu e că optimismul e neschimbat. Că dorinţele mele simple, şi totuşi atât de greu de îndeplinit, sunt cele care dau valoare secundelor efemere ale vieţii. Pentru că dorinţele cu adevărat greu de îndeplinit sunt "vise" în vocabularul meu. În orice caz, nu nuanţa cerului dictează lumina zâmbetului meu.

De pe vârfurile blocurilor

Cerul pare

să aibă altă culoare

      Mi-am întins braţul şi am lăsat vântul să treacă peste vârfurile degetelor mele, să le mângâie cu blândeţea sa seacă, iar razele soarelui să se risipească printre degetele mele, încălzindu-mi sângele. Acelaşi parfum fad mi-a invadat simţurile când am tras aer în piept, iar zumzetul oraşului m-a făcut să zâmbesc pentru o secundă, pentru că era atât de forţat şi totuşi atât de normal. Şi am sărit, de pe bloc pe bloc, ridicând praful de beton cu paşii mei ce apăsau greu. De la fiecare fereastră pornea altă senzaţie, care în ciocnirea lor inevitabilă creau un pod pe care eu păşeam în călătoria mea.

Plimbare pe acoperişuri

Zburând peste

visele noastre

      Peste orizontul senin trece urma unui zâmbet şi mai senin. Îşi duce iubirea în spate, la propriu, cu bucurie, ca pe ceva valoros, fără de care probabil n-ar putea zâmbi aşa. Iubirea lui ţipă şi se agită. Mâinile-i tremură încet în timp ce se ţine cu degete încleştate de şuviţele lui, şi vocea revoltată i se blochează deseori, stupefiată. Sub ei, oraşul se lasă călcat în picioare. Ţiglă cu ţiglă, jgheab cu jgheab, totul este marcat de paşi uşori şi rapizi, ce nu lasă niciun alt sunet în urmă decât urletele de mirare amestecată cu o uşoară groază a iubirii purtate pe umeri. Şi continuă să calce pe acoperişuri, să sară unul peste altul, ca pe pietre ce formează un soi de cărare peste o apă curgătoare. În urma lor, şuviţe albastre precum cerul senin flutură.

Turning this month's page

Yuki!

       Oare controlul de unde vine, pe ce idee se bazează şi de ce pare a fi necesar? Poate că face parte din faţada de care toţi avem nevoie pentru a supravieţui, sau mai bine zis pentru a ne croi un drum prin această societate. Şi poate că se naşte din dorinţa noastră lăuntrică de a fi...perfecţi, puternici sau frumoşi. Cu siguranţă el este acolo, acel control involuntar, care vine de la sine şi cu greu poate fi doborât, pentru a ne apăra de ceea ce ne-ar răni. Dar nu oare omul este cu adevărat fericit când se simte liber?

Eclere

Priveşte şi

este privită?

      O oglindă. Priveşte fiecare detaliu şi totuşi nu vede nimic, rămânând rece şi neschimbată la atingerea razelor care parcă vor s-o încălzească, dar sunt alungate odată cu reflexia lor. Prezenţa ei e uneori înţepătoare, parcă fiind o pereche de ochi ce privesc silenţios totul, existând, dar nefăcându-se văzuţi. Însă aceasta îşi regăseşte adevărata viaţă numai atunci când reflectă viaţă. Prinde contur atunci când conturează un zâmbet, o mişcare, un dezastru sau un moment plin de entuziasm. Aş vrea...să fiu ca o oglindă. Oare?

The depths of everything

May be

where true beauty lies

"Peştele care se îneacă"...şi eu simt deseori că mă sufoc respirând aerul acestei lumi

       Am vizitat din nou necunoscutul. Eram prieteni vechi, atât de vechi încât uitasem chiar şi urmele lăsate de el în visele mele. Când a devenit deja cunoscut, dovedindu-se a fi ceva mult inferior aşteptărilor mele, l-am abandonat indignată în favoarea dorinţei puternice de a avea ceva nou. Nu neapărat un alt necunoscut, pur şi simplu nou. Mi-a trecut rapid prin minte aceeaşi tristeţe care mă cuprindea mereu după un astfel de moment, spunându-mi că vina a mea este, a mea şi aşteptărilor mele. Şi apoi m-am întrebat...oare toată viaţa mea aşa va fi?

Trenul vieţii

Oare e nevoie

de un nou început?

     Sunetul acesta artificial și repetitiv care poartă mii și mii de vieți îmi este foarte drag, nu știu de ce. Se asemănă cu cel care mă poartă pe mine în fiecare vară către o mică lume a viselor. Deși, acela pare mai fin și totuși mai greoi, trădând parcă cum că ar purta pe aripile lui fragilitatea puterii. Uneori stau și pe fundalul melodios al vieții mele apare o sclipire a infinitului: n-aș putea rămâne aici pe veci?

Vreau să-mi amintesc...

...cum să folosesc iubirea

“See, there was this boy; his heart was as fragile as the wind. “

     Singurătatea poate fi concepută ca fiind atât o slăbiciune cât şi o dovadă de putere psihică. Probabil că fiecare caracteristică umană, fiecare stadiu sau stare sunt aşa. Şi totuşi, singurătatea pare a fi ceva întotdeauna unic, ceva ce nu poate fi împărtăşit. Ne îndepărtează de ceilalţi pentru a ne apropia de propria persoană, pentru că oricum până când nu vom fi cu adevărat noi înşine, nu ne vom putea apropia nici de cei din jurul nostru. Solitudinea aceasta care ne rupe de lume doar pentru a ne apăra este o slăbiciune pentru cel care nu o doreşte şi o dovadă de putere pentru cel care poate să trăiască alături de ea.

Dreaming of glorious beauty

a.k.a. Reika

麗華

     Societatea în care trăim, oamenii cu care alegem să ne înconjurăm, sau cei printre care suntem obligați de circumstanțe să trăim, sunt probabil un factor important care ne dictează percepția despre sine și despre modul în care ar care trebui să luăm decizii. E inevitabil și totuși frustrant, pentru că până la urmă ne lăsăm indirect controlați de ceilalți. Depinde de noi să alegem ce lăsăm și cun să ne controleze.

REIKA la Otaku 2013

└（★ｏ★）┐

Hee he i love this.

    Ceva frumos va rămâne frumos chiar şi atunci când va încerca să-şi schimbe identitatea. Dorinţa de a fi altcineva, de a părea a fi altcineva, poate un cineva mai frumos, mai plăcut, mai perfect, nu-l schimbă pe cel care se află înăuntru, în spatele măştii. Probabil că acel cineva nici nu are dorinţa de a se schimba. Bucuria, fericirea, pasiunea, se pot exprima în diverse şi infinite moduri. S-ar putea spune că cosplayerii sunt cei care aleg să exprime aceastea prin construirea unei măşti care să-l facă pe cel care o poartă şi mai frumos.

Fericirea văzută prin lupă

S-ar putea să fie

doar minciuni

        Cunoaşteţi sentimentul acela care dă impresia că nu trăieşti, ci supravieţuieşti? Ei bine eu mă lupt cu el de ceva timp şi, pentru că, pare-se, bătăliile se termină cu retragerea ambelor armate, probabil războiul nu se va termina fără victime. Sau, mai concret spus, eu fug de greutăţile vieţii şi odată cu ele îmi scapă...sau scap şi de aspectele frumoase. Nu vreau să lupt, dar dacă ar fi să urmez o replică dintr-un anime văzut recent, heehe, "e nevoie să-ţi pătezi mâinile pentru a proteja ceea ce-ţi e drag". Se vede că fără război pacea nu mai pare pace.

Nu am nevoie de talent

Ca să trec peste greutățile vieții

     Ritmul vieții noastre este probabil ceva ce pare hotărât. Până la urmă, avem control absolut asupra noastră, chiar și atunci când alegem să ne lăsăm controlați de alții. Fiecare dintre noi are propria voință, și probabil ca ea se poate manifesta într-un mod latent. Pentru că, fie ne putem lăsa duși de val, fie prinși în ritmul altcuiva, dar totul în final este alegerea noastră. Să nu ne gândim ca în unele situații nu avem de ales, ci că preferăm să nu alegem.

Propria lume îmi cade în cap

Precum visele patetice

ale zilelor de ieri

         Să ne îmbrăţişăm trecutul, oricum ar fi el. Oricând de ruşinaţi, indiferenţi, trişti sau plini de regrete ne-ar face acesta să ne simţim. Timpul trece ca să vindece, ca să creeze şi să dea viaţă, să aducă uitarea şi poate şi înţelepciunea. Avem nevoie de trecut pentru a avea un viitor, şi avem nevoie de prezent pentru a ne crea viitorul. Să folosim ceea ce ne-a fost deja dat, ceea ce pare normal şi deloc special, pentru a crea, a face rost de, a pune mâna pe, a fabrica sau a născoci tot ceea ce n-avem şi ni se pare special.