Scoici

    Dorinţa mea neaşteptată le-a trezit din somnul lor îngheţat, aducându-le în faţa dureroasei lumini care avea să le dicteze sfârşitul. Le-am scăpat în abisul arzător, le-am făcut să-şi deschidă porţile grele ale sufletului lor şi m-am bucurat de fiecare ţipăt care le trimitea viaţa către coşul de gunoi. Apoi le-am înghiţit sângele cu poftă şi fără să-i apreciez gustul acru, distrugând astfel ultima urmă a existenţei lor.

「いや～～～～～ｗ」

"Nuuuuuuuuu"

       Ambiţia e ceva ce probabil suferă foarte mult pe parcursul vieţii mele. Poate că ar trebui să-mi fie milă de ea, văzând-o cum se naşte din speranţă şi cum este doborâtă de realitate. Dorinţele mele o iau şi o fac franjuri, deşi eu aş avea nevoie de amândouă. Cum pot să fac două sentimente total diferite să se armonizeze în mintea şi sufletul meu? Am deci să-mi înec dorinţele cu ambiţie.

今日も日本語を勉強しました

Şi azi
am învăţat la japoneză

       Probabil că ataşamentul e cu atât mai puternic cu cât obiectul acestuia este cât mai depărtat. Cu cât pare mai complex, mai dificil şi mai greu de descoperit, cu atât atrage mai tare. Până la urmă totul se rezumă la noi, la sine. Pentru că ceea ce provoacă simţurile şi izvorăşte sentimente puternice, care până la urmă sunt toate înăuntrul nostru şi imposibil de împărtăşit cu adevărat, este ceea ce ne face să iubim.

Trenul vieţii

Oare e nevoie

de un nou început?

     Sunetul acesta artificial și repetitiv care poartă mii și mii de vieți îmi este foarte drag, nu știu de ce. Se asemănă cu cel care mă poartă pe mine în fiecare vară către o mică lume a viselor. Deși, acela pare mai fin și totuși mai greoi, trădând parcă cum că ar purta pe aripile lui fragilitatea puterii. Uneori stau și pe fundalul melodios al vieții mele apare o sclipire a infinitului: n-aș putea rămâne aici pe veci?

Propria lume îmi cade în cap

Precum visele patetice

ale zilelor de ieri

         Să ne îmbrăţişăm trecutul, oricum ar fi el. Oricând de ruşinaţi, indiferenţi, trişti sau plini de regrete ne-ar face acesta să ne simţim. Timpul trece ca să vindece, ca să creeze şi să dea viaţă, să aducă uitarea şi poate şi înţelepciunea. Avem nevoie de trecut pentru a avea un viitor, şi avem nevoie de prezent pentru a ne crea viitorul. Să folosim ceea ce ne-a fost deja dat, ceea ce pare normal şi deloc special, pentru a crea, a face rost de, a pune mâna pe, a fabrica sau a născoci tot ceea ce n-avem şi ni se pare special.

Nameless yet again

Lumea este

dureros de largă

       Este probabil în natura, în subconştinetul şi provenit din părţile cele mai groaznice ale sale, ca omul să-şi dorească mai mult. Să existe mereu ceva mai bun, ceva mai mulţumitor, care întrece lumina fericirii prezente. Sau probabil că şi asta e o parte a evoluţiei. Pentru că, până la urmă, eu văd oamenii ca pe ceva groaznic şi minunat în acelaşi timp.

Mi-e dor de stelele...

...pe care fumul oraşului

mi le ascunde

      Simţeam pe piele briza uşor rece, înţepătoare, a nopţilor de vară, care alunga febra din sufletul meu şi îmi amintea de visele fade pe care încă le ţin în mână. Mi-am înecat simţurile în neantul întunericului şi mi-am lăsat privirea mângâiată de razele blânde ale lunii. Când am deschis şi mi-am îndreptat ochii spre cerul care părea un abis ce emană propria-i lumină, am făcut cunoştinţă cu acea predea de lumină printre care se găsesc flăcările dorinţelor şi iubirii oamenilor. Fiecare stea avea un suflet al ei, un mister al cărui sens stă în spatele faptul că nu trebuie înţeles. M-am pierdut în căldura lor şi aş fi vrut să nu le părăsesc niciodată.

Productivitate subită

Azi sau mâine,

ori undeva între vis şi realitate

         Provocarea forţată a inspiraţiei nu a fost niciodată o modalitate efectivă de a evada limitele creaţiei. Firul ideilor nu pare a fi ceva uşor de prins, dar atunci când ajunge în mâinile celui care-l poate înţelege cu adevărat, acesta poate lua orice formă. Din explozia silenţiosului se va naşte mereu o nouă explozie.

Mata ashita!

Abia aştept

să ne revedem

       Nu cred că există persoane, chiar printre cele mai întunecate suflete, care, măcar de undeva dintr-un colţ necunoscut al inimii lor, să nu-şi dorească să zâmbească. Eu ştiu că-mi place să zâmbesc, fie mie, fie celor pe care-i iubesc, fie acestei lumi atât de frumoase. Probabil fericirea e unul dintre puţinele droguri care nu e nociv. Şi dacă ar fi, cu siguranţă mult prea mulţi ar da colţul de la supradoză. Şi eu aş fi unul dintre ei.

Nihongo★Hajimemashita

Nu, nu e

Kamisama...

        De când am intrat în contact cu latura mai bine cunoscută de către străini a divertismentului japonez (adică anime-urile), a fost inevitabil să nu afecteze faptul că nu cunosc într-un mod solid, cursiv, limba. Aşa că astăzi mi-am pierdut timpul [eu nu-mi pierd timpul decât atunci când dorm sau ascult muzică bună] într-o călătorie spre adâncurile acestei limbi.

Natural Summer

Vara,

nebunia vine automat

      Fie că sunt momente speciale sau simpla rutină, vara totul se schimbă. Inclusiv modul în care îmi respir aerul. Muzica sună puţin mai bine, parcă orice baltă de care mă apropii miroase a mare şi de câte ori pun mâna pe pix, îmi dau seama că mâna mea nu vrea şi nu are nevoie să scrie. Vreau să opresc timpul.

Yanagi - Prima zi

Cum a început totul?

Cu o gură de aer.

        Ceea ce nu are cum să fie adevărat. Fiecare limbă se respiră, dar nu ai cum s-o recunoşti după o simplă respiraţie. În fine, lăsând acea gură de aer despre care voi povesti când voi simţi că am cum să explic legătura ei cu dorinţa mea de a învăţa limba japoneză fără ca întregul fapt să pară prea simplu sau stupid, am să vă spun despre prima mea zi cu Yanagi. Cine este ea? Aş idolatriza-o - bine, nu chiar, mai bine zis aş lăuda-o - dar n-o cunosc încă îndeajuns. Am să vă spun despre ea în a 100a parte, dacă ajung vreodată acolo.