'Till the last moment

When we revive

from our regrets

      Până în ultimul moment...voi fi alături de tine. Îţi voi zâmbi cu toată căldura pe care o voi găsi în inima mea, cu fiecare scânteie a sufletului meu arzând. Te voi privi cu hotărâre şi cu un anume regret, poate cu tristeţe sau pur şi simplu cu calmul adus de o decizie sigură. Totul depinde de tine. Dacă acea căldură din sufletul meu te va îmbrăţişa şi te va preţui, sau te va arde, hrănindu-se din ţipetele tale. Dacă te voi privi cu bucurie în fiecare zi, ca pe ceva preţios, ca pe cineva pe care vreau să-l văd zâmbind, al cărui zâmbet mă face şi pe mine fericită, sau dacă în adâncul ochilor mei nu vei găsi nicio urmă de regret, decât probabil o milă din aceea scârboasă în urma căreia se află sentimentul de superioritate.

Plimbare pe acoperişuri

Zburând peste

visele noastre

      Peste orizontul senin trece urma unui zâmbet şi mai senin. Îşi duce iubirea în spate, la propriu, cu bucurie, ca pe ceva valoros, fără de care probabil n-ar putea zâmbi aşa. Iubirea lui ţipă şi se agită. Mâinile-i tremură încet în timp ce se ţine cu degete încleştate de şuviţele lui, şi vocea revoltată i se blochează deseori, stupefiată. Sub ei, oraşul se lasă călcat în picioare. Ţiglă cu ţiglă, jgheab cu jgheab, totul este marcat de paşi uşori şi rapizi, ce nu lasă niciun alt sunet în urmă decât urletele de mirare amestecată cu o uşoară groază a iubirii purtate pe umeri. Şi continuă să calce pe acoperişuri, să sară unul peste altul, ca pe pietre ce formează un soi de cărare peste o apă curgătoare. În urma lor, şuviţe albastre precum cerul senin flutură.

Turning this month's page

Yuki!

       Oare controlul de unde vine, pe ce idee se bazează şi de ce pare a fi necesar? Poate că face parte din faţada de care toţi avem nevoie pentru a supravieţui, sau mai bine zis pentru a ne croi un drum prin această societate. Şi poate că se naşte din dorinţa noastră lăuntrică de a fi...perfecţi, puternici sau frumoşi. Cu siguranţă el este acolo, acel control involuntar, care vine de la sine şi cu greu poate fi doborât, pentru a ne apăra de ceea ce ne-ar răni. Dar nu oare omul este cu adevărat fericit când se simte liber?

The world's always joking

And mostly

also lying

       Probabil că actele percepute ca fiind "rele" există pentru că pot fi folosite pentru obţinearea a ceva ce poate fi perceput ca "bine". Nimic nu pare a fi inutil şi totul, de la comportament la concepte abstracte şi pure minciuni, poate fi folosit pentru a servi drept avantaj. Sau poate că simplul fapt că noi gândim totul prin prisma ideii de avantaj sau dezavantaj este ceva greşit . Pentru că, până la urmă nu conteză neapărat rezultatul unei minciuni faţă de modul în care aceasta este văzută.

Nu am nevoie de talent

Ca să trec peste greutățile vieții

     Ritmul vieții noastre este probabil ceva ce pare hotărât. Până la urmă, avem control absolut asupra noastră, chiar și atunci când alegem să ne lăsăm controlați de alții. Fiecare dintre noi are propria voință, și probabil ca ea se poate manifesta într-un mod latent. Pentru că, fie ne putem lăsa duși de val, fie prinși în ritmul altcuiva, dar totul în final este alegerea noastră. Să nu ne gândim ca în unele situații nu avem de ales, ci că preferăm să nu alegem.

"With a kiss...

...I'll shut that mouth of yours

that laughs and calls me a fool!"

       Poate că oamenii ar putea fi categorisiţi după cât de mult îşi lasă instinctele să le domine ruşinea. Sau cât îşi lasă latura animalică să o domine pe cea umană, dacă ar fi să credem că există o "latură animalică" în oameni. Şi totuşi, asta nu ar însemna neapărat că instinctele sunt ceva animalic şi ruşinea este pur şi tipic umană. Pentru că, probabil că un instinct lăsat liber, însă controlat, care ascunde o anumită pudoare, e mai frumos decât onoarea ruşinii, dacă aşa ceva există. Cel puţin aşa aş vrea eu să cred.

I want to be All Alone With You

"Oamenii sunt puternici"

Asta e o minciună, nu?

       Nu vreau să cred în faptul că m-am simţit mândră de mine pentru că eram în stare să mai zâmbesc vag după ce mi-a fost călcat sufletul în picioare. Nu pot fi o persoană nobilă, miunată şi atât de perfectă încât să dau blândeţe în locul urii care mi se trimite. Şi nu pot zâmbi când plouă.

Agitaţie monotonă

Probabil că nici el

nu înţelege ce simte

       Secretele lumii, ale minţii omeneşti, ale visului sau abisului, are dorinţelor sau ale logicii, sunt probabil ceva ce nu trebuie înţeles. Însă, cum omul este o fiinţă mult prea gradioasă, prea minunată, şi prea complexă pentru a ignora aceste concepte, rămânând astfel în neştiinţă, apare dorinţa de cunoaştere. Sau tentaţia, fiecare o numeşte şi o priveşte cum vrea, pentru că, până la urmă, lumea arată aşa cum arată pentru că fiecare alege să o privească aşa cum doreşte. Şi, probabil, că imposibilitatea ignorării acestor dorinţe este defapt esenţa slăbiciunii.

Durata optimismului

Vreau să simt că sunt în viaţă

şi trăiesc

        Optimismul e ceva care, dacă stăm să ne gândim, nu poate fi simţit cu adevărat decât precedat de o anumită doză de pesimism. Suferinţa are poate un impact mult mai puternic atunci când e precedată de fericire. E frumos, ironic, şi totuşi are atâta sens încât de dureros, acest fapt prin care două concepte, sentimente, cum ar fi să le numim, deşi sunt total opuse, existenţa unuia depinde de existenţa celuilalt. Omul are nevoie de toate, multe, şi oricum ar fi ele, bune sau rele.

Sunet Infinit

Pentru că inima mea bate,

nu ticăie

     E acel zumzet al vieţii, pe care-l simţi trecându-ţi pe lângă urechi şi nu-ţi dai seama că vine din tine. Acel sunet aproape imperceptibil, care-ţi confirmă că exişti în această lume şi îţi dă posibilitatea să-ţi poţi confirma existenţa. Impresia de a trăi, bătaia inimii, de care mă sperii când o simt în încheietura mâinii, pe venele gâtului sau în piept. Mă sperii, pentru că mă trezeşte într-un mod ciudat de puternic, mă trage din visele mele şi mă plasează în realitate.

Keep you house closed

A mea e mereu deschisă,

pentru că mereu e cineva în ea.

Aaaaa, nu!

        Fiecare zi vine cu doza ei de optimism, în ochii unei optimiste ca mine. Nu vreau să-mi imaginez cum arată viaţa prin ochii unui total pesimist, cred că m-aş îngrozi. Fie că această doză este urma unui vis frumos, convorbirea cu o persoană dragă, o glumă bună sau un milion de râsete, un pasaj dintr-o carte care-ţi atinge sufletul, toate la un loc sau doar umbra zilei de ieri.

We are infinite

Sources of absolutely

smart idiocy

Not really. For me is stressing and sort of disgusting.

    Universul plin de culoare îmi oferă atât de multe oportunităţi încât ameţeşte orice intenţie a subconştientului meu de a dori extraordinarul care pare atât de posibil. Astfel că onorabila intenţie este învinsă iminent de lenea trezită din adâncul aşa-zisului meu spirit conservator. În final, fericirea sau cel puţin mulţumirea de sine rămâne un fenomen total posibil şi uşor de obţinut, dar care se lasă aşteptat.

"Stinge mă uşa!"

Întunericul nu înnebuneşte,

ci dă idei

        Râdeam când le-am auzit ţipetele, singurul lucru pe care l-am putut face a fost să râd din toată inimea mea. Era pur şi simplu amuzant, extatic chiar, să le văd siluetele care le trădau mişcările ameţite. Din când în când mai dădeam de licărerea unei priviri, şi zâmbeam pur şi simplu pentru că nu eram eu aceea care avea privirea pierdută. Odată cu venirea luminii, singurul lucru pe care l-am văzut a fost iubirea excesivă

Războiul normalităţii

Continuă cu putere

      Nu mi-e frică să recunosc, îmi place să râd. Cui nu-i place?! Nu de alţii, ci cu alţii. Nu de mine, ci cu mine. Când însă ceea ce ar trebui să fie o bucată intensă de fericire se dovedeşte a fi o doză frumoasă de nervi, de prostii ieftine pe care, deh, trebuie să le înghit. Dar ce pe mă plâng?! Totul merge perfect.

Go home, Ted

You're drunk,

Ted

    Pentru că urşii au prioritate. Pentru că atunci când devii urs(uleţ), pe lângă faptul că îţi însuşeşti extraordinara abilitate de a mormăi fără ca cineva să creadă ca asta ar fi anormal, îţi dai upgrade la lăudatul statut de pedo. Not Pedobear, it's Pedoted, got it? Lumea devine ceva mai luminos, mai puţin prietenos, şi care te tratează ca pe o jucărie. Because they don't know you're the pedo one.

E ora cinci şi încă nu ştie cât e ceasul?

Scuze,

vroiam să zic "data de 17"

       M-a fulgerat ideea cum că viaţa în sine este o eroare, dar asta ar însemna să mă numesc pe mine însumi un eşec. Lumina ultimelor zile m-a cam orbit, astfel că am ajuns să nu mai percep nimic în afară de fericirea din jurul meu. Am furat o bucată din acea fericire şi lumea mea momentan seacă a prins nişte sunet.

"Te daisuki mult"

Watashi mo~

>.<

         Confuzia tipică fiecărui început de săptămâna nu m-a cruţat nici în această zi de luni. Valul vieţii din jurul meu m-a convins să-mi deschid ochii şi să îmi dau silinţa să trăiesc, deşi universul meu a devenit mai sec fără fundalul cu care mă obişnuisem. Însă sentimentul cu care mă obişnuisem într-o astfel de situaţie a dispărut de mult, astfel că n-am avut de ales de cât să mă înec în confuzia unei fericiri care a devenit rutină.

Îmbrăţişând valurile realităţii

Cannot escape my own

hallucination

        Norii care atunci acopereau cerul precum o draperie grea mă făceau să mă simt cea mai fadă persoană de pe lume în acel moment. Nu ştiu dacă pesimismul lor era transmis mie sau invers, dar tot ce simţeam e că vreau să dispar o dată cu dorinţele mele. Ironic e că mi-era dor de nori.

Sir Sunny Sunshine

Why?

Scumbag sun!

      Aş vrea să-l prind în mână şi să-l trag cu toată forţa mea, uneori inexistentă, pe pământ. De ce îmi dă speranţe false, se joacă cu dorinţele mele şi mă face să-mi întorc privirea de câte ori îl privesc. Defapt, nici nu îndrăznesc să-l privesc, e prea strălucitor pentru privirea mea care a început să-l urăsc. Şi totuşi, cum aş putea trăi fără el?

Viitorul se lasă aşteptat

"Let's walk towards 

the world of our dreams"

       Ca orice dorinţă nu prea puternică, toamna se lasă aşteptată, în timp ce ultima suflare a verii trece pe lângă mine. Precum o umbră care vrea să-mi dea speranţe false doar pentru a-mi vedea figura dezamăgită. Trăind, realizez că lumea mea se repetă la nesfârşit, parcă cu dorinţa de a mă ameţi. Totul devine o provocare nespusă, iar eu o tratez ca pe aspectul palpitant al rutinei mele.