Adâncurile luminii

    Oare cât timp a trecut de când am ajuns aici? Am...ajuns? Ca şi cum locul acesta ar fi fost destinaţia mea. Am avut o destinaţie? Am avut nevoie de aşa ceva? Poate că mi-am dorit-o, inconştient. Poate că singurele dorinţe care se împlinesc cu adevărat sunt acelea fără rost, pe care omul şi le pune cu dorinţa de...a dori ceva. Niciodată n-am ştiut concret ceea ce vreau...şi probabil că de acest fapt în sine aveam cu adevărat nevoie. Defapt, mă ajută asta? Ce...mă ajută?

After the shitstorm

It will always stink

         Viaţa mă iubeşte enorm. Mă adoră atât de tare încât se ţine de mine prin toate suferinţele pe care le pot suporta. Şi prin cele pe care nu le pot suporta. Chiar şi atunci când am ajuns la pragul lucidităţii, când mintea mea a luat-o razna, ea tot mă iubeşte. Chiar dacă noi ajungem să o urâm, să-i urâm forţa cu care se leagă de noi, forţă pe care noi n-o avem, să urăsc acel sentiment crud şi apăsător care poate este pur şi simplu conştiinţa, care-mi spune că e greşit să o neg, ea tot va continua să mă iubească. Dar ea nu poate să facă altceva decât să mă adore, nedespărţită de mine. Atunci când sunt împroşcată cu mizerie, atunci când sunt doborâtă la pământ într-un mod atât de dureros încât tot ce aş vrea ar fi să nu mă mai ridic, ea tot ce face este ca ea în sine, singură, să reziste. Inutilă rău viaţa asta, nu?

Feeding the pain

叶わない想い抱いて

      A existat un timp în care ea zâmbea. Un miraj al fericirii încă sălăşluia în amintirile ei, ca o speranţă ce, distrusă de adevărul realităţii, încă mai trăia doar pentru a o tortura. Însă atunci când a simţit cum sufletele lor trec printre degetele ei, în drumul lor ireversibil spre acea altă lume necunoscută, când a realizat că sângele de pe mâinile ei, izvorât din urlete de disperare, îi arde pielea cu senzaţia lui, a realizat că nu mai există drum de întoarcere. Că orice acţiune, cuvânt, gest, chiar şi gând, sunt ireversibile şi din fiecare ia viaţă un sentiment inutil, fără formă şi fără sens, al căror efecte sunt văzute mult prea târziu. Şi-a dat seama că singura soluţie era să meargă tocmai împotriva sensului vieţii ei.

The world's always joking

And mostly

also lying

       Probabil că actele percepute ca fiind "rele" există pentru că pot fi folosite pentru obţinearea a ceva ce poate fi perceput ca "bine". Nimic nu pare a fi inutil şi totul, de la comportament la concepte abstracte şi pure minciuni, poate fi folosit pentru a servi drept avantaj. Sau poate că simplul fapt că noi gândim totul prin prisma ideii de avantaj sau dezavantaj este ceva greşit . Pentru că, până la urmă nu conteză neapărat rezultatul unei minciuni faţă de modul în care aceasta este văzută.

Zanzou

残像

Imaginea unei dorinţe
stinse

    Dacă ar fi să considerăm caracteristicile umane ca o listă relative infinită de elemente care ni se atribuie sau nu la naştere, fie în mod aleatoriu sau atent calculat, am ajunge la concluzia că “destinul” sau ceva similar ne decide rezultatul acestui joc numit viaţă încă de la bun început. Modul în care noi alegem să controlăm măsura în care lăsăm aceste caracteristici să ne domine şi să iasă la suprafaţă probabil că ne determină personalitatea. Există posibilitatea să le avem pe toate şi o mare parte să fie pur şi simplu latente, dacă facem referire la acea informaţie pe care am auzit-o din surse neclare şi care s-ar putea să fie o minciună – cum că omul nu-şi foloseşte creierul la capacitate maximă, sau pur şi simplu...viaţa e ceva imposibil de înţeles.

Mi s-au uscat lacrimile

Care nu vor uita
să-mi ude obrajii din nou

    Este cu adevărat mizer, acest izvor al tristeţii care-şi are originea în sufletul omului. S-a născut odată cu mine, şi îmi arată fiecare greşeală pe care îndrăznesc s-o fac. Toarnă peste mine smoala distrugerii, îmi topeşte simţurile şi curajul încet, arzându-le ireversibil parcă, strat cu strat, până simt cum ploaia nefericirii mele cade peste inima mea care încă bate, aşa expusă cum este ea, agăţându-se cu fiecare bătaie de acel fir subţire al speranţei. Tot din aceeaşi inimă a mea care naşte suferinţă şi creşte îndoieli, toate ca pe o mamă iubitoare, ca şi cum ar vrea să-mi facă un bine, tot ea mă face să vreau să-mi deschid ochii şi să văd acea rază de lumină pe care numai puterea mea o poate percepe. Îmi spune cât de patetică sunt, mai ales pentru că dau vina pe ea.

Search and Kiss and Destroy

Prepare!

Life's but an

unfulfilled love

          Nu vreau să nu mi se spună că nu par a avea capacitatea de a iubi. Nu judec fără să cunosc, astfel că nici eu nu vreau să fiu judecată fără să fiu cunoscută. Inima mea e ceva pe care nimeni nu are nevoie a cunoaşte, deşi îmi doresc pe cineva care să mă facă să doresc să i-o fac cunoscută. Sunt lacomă şi rea, şi nu vreau să iubesc fără să primesc iubire înapoi, deşi am făcut-o de nenumărate ori şi o fac şi acum, dar nu înţeleg de ce alţii mă consideră lacomă şi rea. Pentru că, până la urmă, toţi vrem să fim iubiţi.

Flori de ciocolată

Imaginea ta

e ceea ce-mi colorează viaţa

    Deşi eram înconjurată de haosul magnific al culorilor ce au prins viaţă din atingerea lui, lumina pătrunzătoare reflectată de sufletul care nu mai părea mort al pânzelor nu a mai putut deveni acel element care să-mi înece atenţia ca în alte dăţi. Precum distingeam culorile şi recunoşteam picturile una câte una în subconştientul meu, fără să le percep adevărata substanţă, muzica trecea pe lângă urechile mele ca briza unei vieţi a cărei existenţă părea foarte depărtată. Tot ce simţeam, doream să absorb şi devenise centrul universului acelui moment era prezenţa lui, graţioasă prin fragilitatea-i, dar care-mi dădea fiori prin forţa cu care-mi înconjurase corpul, figura lui, ce purta acel zâmbet plin de o blândă căldură care se regăsea infinit în strălucirea misterios de vie a privirii lui. Şi în acel moment, pe lângă infinita iubire pe care încercam să i-o transmit din toată fiinţa mea, m-am întrebat: oare eu cum arăt în ochii lui?

Puterea slăbiciunii

Te ţine în viaţă,

dar nu te ajută să trăieşti

       Am descoperit încă o persoană în adâncul inimii mele. Nu o mai întâlnisem niciodată, dar aveam impresia că o cunoşteam atât de bine, încât am decis fără să gândesc că am dreptul să o controlez. Ea mi-a înţeles dorinţele, îndoielile şi clipele de nebunie, şi, mai presus de toate, nu m-a judecat. Şi totuşi, de ce nu pot trăi doar cu sentimente precum blândeţea?

Playtime with reality

Mereu mi-au plăcut

lucrurile dulci

     Nu dulcegăriile, nicidecum. Acea senzaţie pe care o am când mă ustură gâtul din cauza unor doze exagerate de lucruri dulci îmi aminteşte de usturimea cuvintelor aruncate fără a fi gândite de cei din jurul meu. Şi totuşi, accept aceste doze mult prea mari care-mi sunt practic împinse pe gât de frumoasa realitate cu zâmbetul ei insuportabil, pentru că mi se pare că ar fi mai bine cu prea mult decât cu deloc.

Floarea iernii

A înflorit odată cu

miracolul din inima mea

        Durerea fericirii este singura suferinţă prin care sunt dispusă de trec. Privind întunericul care vrea să mă înghită din nou, amintindu-mi de trecerea crudă a timpului, a, plâns de fericire în adâncul inimii mele. M-am trezit la viaţă cu propria-mi voce care mi-a amintit de valoarea vieţii şi de dulcea mireasmă a viselor. Nu ştiu dacă vreau să văd o floare înflorind graţios, strălucind cu o culoare vie, din mijlocul neantului alb.

Sinking into my emotions

And so,

I am already far away from myself

        Mă devorez pe mine însămi şi mă pierd în vise frumoase care se transformă într-o crudă realitate când lumina zilei îmi loveşte ochii. Nu ştiu dacă ar trebui să am nevoie de ceea ce-mi doresc, dar ştiu că ceea ce-mi doresc mă face fericită. Nu ştiu dacă ar trebui să fiu mândră de mine pentru că mă avânt în fiecare secundă a vieţii într-o lume din care s-ar putea să nu mai pot scăpa, sau dacă ar trebui să mă compătimesc pentru că nu mai simt nevoia lumii reale.

A fi eu însămi îmi ocupă tot timpul

Listening to

the music of my life

     Personajul principal al acestei nesfârşite aberaţii care se numeşte viaţa mea ar trebui să evolueze în ceva mai bun, dar, fiind prins într-un cerc vicios al societăţii pe care naratorul ăsta fără inspiraţie s-a decis să-l creeze, acum oscilează între suferinţă reală şi zâmbete fictive.

Lost In Paradise

"All I feel is this curel

wanting"

       Am crezut în ceva atât de distant, ca şi cum aş fi uman. Şi am negat acest sentiment de deznădejde din mine, al meu. Toate promisiunile pe care le-am făcut, doar pentru a te dezamăgi. Tu ai crezut în mine, dar eu sunt distrusă. Nu mi-a mai rămas nimic, şi tot ce simt este această crudă dorinţă. Noi am căzut pentru tot acest timp şi acum, eu sunt pierdută în paradis.

Monochrome frame

It's all about

what you want to feel

     Monotonia a luat calea asfaltului şi s-a transformat într-un vuiet stins de entuziasm. Şinele au trosnit gălăgios, ca de obicei, şi zgomotul a acoperit tot ceea ce putea fi perceput ca frumos. O scurtă exteriorizare de ură nefondată, care a fost înăbuşită de lumina obscură a serii. Luminile oraşului încercau să pară interesante prin strălucirea lor vagă, dar agitaţia inutilă făcea figurile tipice să devină neinteresate.

Sunetul Iubirii

恋音

     Cu inocenţa ta şi carisma mea se amestecă culorile curcubeului şi vom mâzgăli cerul cu săpun. O linie a unui vis, miracole acumulate; dacă umpli o mărgea de sticlă cu dorinţele tale, ea se poate transforma într-o bijuterie. Dacă iau plictisitoarea mea rutină şi mi-o aşez în palmă, suflu uşor asupra ei, număr până la trei şi Tărâmul Minunilor se dezvăluie în faţa ochilor mei.

For my beloved

ただ2人でずっと揺られてたいだけ

tada futari de zutto, yuraretetai dake

        N-am văzut-o niciodată plângând cu adevărat. Şi nici n-am vrut, pentru că am simţit că atunci când i-aş fi văzut lacrimile, aş dezbrăca-o de puterea ei şi i-aş vedea transparentele slăbiciuni. Nici ea nu m-a văzut plângând, şi nu pentru că mi-ar fi frică să-i arăt slăbiciunile mele, ci pentru că sunt prea mândră ca s-o fac. După atâta timp, care defapt a trecut în câteva momente, îmi dau seama că atunci când sunt cu ea singurul lucru pe care îl simt este iubirea.

Dragostea nu dispare, se transformă

"Voi deveni vântul

care te îmbrăţişează blând"

     Îmi place să mă înec în amintiri, e adevărat. Şi asta poate că e suferinţa mea, dar e prea dulce pentru a vrea să renunţ la ea. Precum fiecare privire plină de compasiune pentru mine însămi pe care mi-o aruncam, sentimentele de atunci au dispărut odată cu faptul că nu am mai avut cui să arunc acea privire. Până azi.

I want to be...

...crushed down

      Ploaia de metal care rănea pământul cu fiecare picătură cădea neîncetat peste o lume care nu mai merita dreptul la viaţă. Se secase pe sine atât de tare şi ajunse la un nivel de distrugere atât de mizerabil încât, acum, viaţa ei se scurgea uşor, însă fără nici o dâră de sânge. Nici sânge care să curgă din rănile ei nu mai avea, iar lacrimile ei aveau să devină propria-i distrugere.

Long forgotten

Sau din amintirile

ultimei iubiri

      Îi mângâiam ușor părul și zâmbeam nu amar, dar nici fericită, pentru că știam că, atâta timp cât nici măcar nu-și ridică ochii către cea care-l atinge, el niciodată nu va putea să se gândesc la mine așa cum mă gândeam eu la el. Am trăit știind că viitorul nu-mi va urma sentimentele și acum îmi dau seama că existența mea pentru el a fost ceva neînsemnat.