Remember

Sunt lucrui în viaţă

pe care nu ai voie să le uiţi.

          Când ne-am văzut ultima dată nu credeam că-mi veţi lipsi atât de mult. Mint. De ce să vă ridic în slăvi când nu mor de dorul vostru? Şi totuşi, ceva mai bun ca voi nu voi mai găsi.

          Cu colegii de care m-am despărţit în clasa a 8a n-am petrecut decât doi ani. Şi totuşi, au fost poate cei mai frumoşi ani ai vieţii mele până acum. M-am simţit liberă alături de voi, pentru că ştiam că măcar încercaţi să mă acceptaţi aşa cum sunt. Şi încă mă bucur că v-am întâlnit, pentru că altfel nu m-aş fi schimbat.

          Sper că peste zece ani să ne vedem iarăşi în parcul de lângă şcoală, să râdem ca nebunii împreună şi să comentăm viitorul.Mă întreb dacă voi mai găsi vreodată atâţia oameni strânşi la un loc care să mă înnebunească cu nebunia lor. Numai împreună cu voi puteam să ţip şi să mă laud cu asta. Am fost cei mai tari, împreună. 

Pentru că din cauza voastră am inventat cea mai epică înjurătură.

Pentru că din cauza voastră era să mă înnec în Herăstrău în ziua în care am chiulit de la mate.

Pentru că din cauza voastră l-am îmbătat pe China în excursia aia.

Pentru că din cauza voastră am devenit maestră la copiat.

Pentru că din cauza voastră acum cânt pe holurile şcolii şi nu mă interesează dacă se uită lumea.

Pentru că noi râdeam în parc în zilele în care trebuia să fim la şcoală.

Pentru că din cauza voastră am pus gura pe prima mea ţigară. [b-)]

Pentru că din cauza mea n-am să vă uit.

           Oi fi eu neglijentă şi nepăsătoare, dar tot v-am iubit. Asta pentru că soaţă'mea Nexa a scris asta.

Ceva porcos. Amintiri adică :)).

Happiness >.<

[青の祓魔師] AO NO EXORCIST

EPIC.

Simplu, dar epic.

            Lumea este alcătuită din două dimensiuni paralele: Assiah, unde trăiesc oamenii, şi lumea demonilor, Gehenna. Atunci când fii gemeni ai lui Satan, jumătate demoni, jumătate oameni, sunt născuţi în Assiah, exorcistul Shiro Fujimoto îi ia în grijă după moartea mamei lor. Dintre ce doi însă, numai fratele mai mare, Rin, va moşteni puterile demonice ale tatălui său, materializate în nişte flăcări albastre. Astfel că în ziua în care Rin îşi află originea şi faptele oribile ale tatălui său, hotărăşte să devină un exorcist, pentru a-l putea omorî pe Satan.

Nu mă trage lenea

să mă duc să-mi fac temele. -.-"

I LĂV AMAIMON <3. Oh, and let's not forget Kamiyan.

           E frig. Razele soarelui care mă orbesc când ies pe scata rulantă din metrou sunt seci şi dispar după câteva ore. Le privesc din clasa mea şi mă gândesc că în două luni am reuşit să-mi fac prieteni. Într-un fel e destul de bine, având în vedere că şcoala mea este cu adevărat scârboasă şi aş vrea să mă mut, dar totuşi s-o iau de la capăt n-ar fi uşor.

           Am terminat de citit Mara de Ioan Slavici [pentru şcoală, ofc] în trei zile şi, tocmai când ajungeam să cred că Slavici e un scriitor cât de cât plăcut mie, sfârşitul cărţii m-a făcut să decid că Slavici ăsta e sec. Groaznic de sec, din punctul meu de vedere. Am mai citit şi Moara cu Noroc [aia şi mai şi], dar parcă Mara a fost mai tolerabilă. Oricum am terminat cu ea şi până când profa de română nu ne spune ce să mai citit, eu mă car cu manga frumos ambalată în ghiozdan. Cea mai bună lectură b-).

           E frig. Îl simt până şi sub oase frigul ăsta care vrea să mă facă să uit că a existat odată vara aia plină de zâmbete. Mai sunt vreo două luni până  la ziua mea [fuuck, să-i zic lu' Misa >:)], şi abia aştept să ningă.

           Ah, da. Şi marea majoritate a specimenelor din clasa mea sunt oripilante. Habar n-am cum de rezist aşa bine.

Happiness >.<

Life's life.

Tocmai mi-a trecut prin cap

că sunt multe lucruri care pur şi simplu

nu trebuie făcute.
[cum ar fi să mănânci mămăligă cu chopsticks]

           Mă întreb, oare viaţa se măsoară? Sau se citeşte, sau poate chiar se omoară. Aş vrea să cred că viaţa trebuie să fie mai mult decât trăită.

Nijikon '11

It's all 'bout havin' phun.

Pentru că până la urmă contează şi locul,

nu numai oamenii.

              A trecut un an. A TRECUT UN AN. Nu-mi vine să cred câte lucruri s-au întâmplat într-un singur an. Şi ca de obicei, am realizat prea târziu că totul se schimbă.

              Aseară m-am băgat la culcare foarte târziu, în contextul în care trebuia a doua zi să mă trezesc la 8. Am început Ao no Exorcist şi mi-a plăcut atât de mult încât nu mi se făcea somn. Anyway, n-am trezit la 8 fără vreo problemă, am făcut şi micul dejun şi am sunat lumea. Am zis că nu-i bai dacă ajung ceva mai târziu. Mă sună Misa pe la 10 fără ceva să-mi zică că ea e deja acolo. Într-un sfert de oră am ieşit pe uşă, iar la capul străzii mi-am dat seama că nu luasem banii.

              Am ajuns acolo, am dat un big hug to mah biatch şi m-am pus pe cumpărat. Mi-am luat postere cât să-mi umplu toată camera [asta era şi ideea b-)], am trecut şi pe la manga şi mi-am luat nişte bunăciuni [:))] şi până la sfârşitul zilea am rămas aproape falită. De muuult timp n-am mai avut parte de o sesiune de fangirl-ism din ăla hardcore de mult. Eu şi cu Misa eram ceva gen kyah kyah mai mereu, iar săracul Cosmin după vreo două ore se obişnuise. 

              Multă lume cunoscută. Ciudat de multă cunoscută. Anul trecut la Niji nu cunoşteam mai pe nimeni. Thut is ză miracle of a year. A fost tare faza când eu şi Misa ne-am dus la baie şi intră Marc [Marc care e un tip care poate să poarte o pălăriuţă din aceea lolita cu pampon, să lingă o acadea şi să mai arate şi bine], care o căuta pe Shuu. And I was smth like [în mijlocul băii pline de oameni]: Shuuuuu!. =)) Bine, la sfârşitul zilei mi-am dat seama că Shuu era defapt acel cosplayer cu bretonul total peste ochi.

              Speaking of cosplay...am impresia şi nu ştiu de ce dar la Otaku a fost mai divers. Cred, mi se pare, posibil. A fost relativ funny, mai ales că a fost prezentat foarte mişto [deşi au fost multe scăpări, sincer chiar nu m-a interesat să fie perfect]. Câştigătoarea are un costum...atât de tru încât nu se poate mişca în el. La propriu. Parcă era un cosplay după zeiţa Atena, oricum purta o armură şi avea aripi în spate, care atunci când îşi ridica mâinile se deschideau. Ah şi a fost un cosplayer după Alois Trancy [Kuroshitsuji], iar când eu şi Misa am auzit numele am fost ceva de genu KYAAAH! în acelaşi timp.

              M-am distrat. Deci eram ceva LOL din două în două secunde. Iar la un moment dat începusem să-i şoptesc Misei chestii la ureche, ea ţipa ca deşteapta şi Cosmin se uita cumva la noi. Am avut inclusiv constructiva discuţie despre "fantezii". Teeehee XD. De cumpărat mi-am cumpărat o tonă de postere [14 parcă], câteva cu Kuroshitsuji, câteva cu Vampire Knight şi parcă nu mai ştiu ce. Am văzut-o pe tipa aia care fusese anul trecut cu bijuterii hand-made şi mi-am mai luat un colier [care e ofc geeenial]. Şi n-am rezistat senzaţiei să-mi iau un inel din ăla cum are Ciel din Kuroshitsuji [argintiu cu o piatră mare albastră - superb adică :))].

              Mâine să nu uit să-mi iau aparatul că vreau să fac poze cu cosplayerii. Mai ales cu tipul ăla care-l face pe Shizuo din Durarara!!, plus că astăzi nu l-am văzut la concursul individual, deci înseamnă că e la concursul pe grupe. Dacă mai apare şi un tip bun care să facă cosplay după Izaya o fie moartea fangirl-ismului. Şi mă rog la ceruri să vină tuta de Misa ca să-l vânăm pe Shizuo [azi după cosplay era de negăsiiiit >.<]. Am cunoscut lume destulă, am văzut o toonă de lume cunoscută şi am rămas falită.

This is what Nijikon can make people do =)).

HAPPINESS >.<

Leia [君の声を聞かせて]

Nu vreau să cred

că am distrus totul.

         Duminică plângeam. Plângeam pentru că te-am sunat de mai bine de o mie de ori şi tu nu mi-ai răspuns. Atunci când am dat de tine, tot vina mea era. Acum din nou ai dispărut. Mă întreb, oare e numai vina mea?

         Nu suport ideea de a te pierde. Poate că sunt egoistă. Poate că ţie nu-ţi pasă. Sau poate nu vrem să ne pese. Oricum ar fi, tot doare. Te-am sunat de pe telefonul meu, dar cred că m-ai blocat. Te-am sunat de pe telefonul de acasă, dar după două zile şi pe ăsta cred că l-ai blocat. Te-am mai sunat, dar nu răspunzi. Chestia asta pe mine mă roade şi simt că mor; nu vreau să cred că e vina mea, nu vreau să credcă am pierdut tot ce mi-era drag.
         Ne vedem sâmbătă. Oare ai să fi acolo? Oare ai să-mi răspunzi?

Cât de stupid sună.

Baka mitai ni

Waratte wa,

Sora dake miteta, honto ni mabushii natsu.

I <3 KAMIYAN.

         "Râdeam prosteşte în timp ce mă uitam la soare, o vară cu adevărat strălucitoare." A fost =)). De acum parcă soarele care-mi loveşte ochii când ies de la metrou în drumul spre şcoală îmi aminteşte cât de abstractă e viaţa.

Soundless Voice

Când liniştea nopţii înconjoară oraşul, îmi întind mâinile şi privesc ploaia albă. Zăpada se topşete într-o clipă atunci când se întâlneşte cu mâinile mele. O viaţă efemeră.

Ca lumina, zăpada se adună fără vreun sunet, în timp ce tu zâmbeşti când o aduni. "Cum sună vocea mea acum?" Chiar dacă voi răspunde, tu mă vei mai putea auzi.

Spune-mi despre suferinţa ta, spune-mi despre singurătatea ta. Oriunde eşti, eu te voi găsi. Te rog nu mă lăsa singur, te implor. Nu suntem mereu împreună ca unul? Cu cât zăpada se adună din ce în ce mai multă, tu dispari uşor. Nu pot să fac nimic decât să te strâng în braţe. Îmi doresc, doar odată, să-ţi mai aud vocea, strigă-mi numele.

Văd o lacrimă în ochii tăi goi. În această lume fără culoare totul s-a oprit, în afară de zăpada care încă mai cade uşor. Ai devenit rece şi vocea ta nu se mai întoarce. Nu mai putem să ne contopim într-unul. Ascultă-mi vocea şi zâmbeşte-mi încă o dată, am rămas fără lacrimile cu care te-aş fi putut topi.

Dacă mai este posibil, ia-mi vocea şi dă-o celui pe care încă îl mai preţuiesc. Dacă va trebui să rămân într-o lume în care tu nu exişti, atunci vreau să dispar odată cu tine. Neputând să-ţi mai spun nici măcar "te iubesc", lumea noastră pare că s-a sfârşit. Oricât de tare aş ţipa, tu şi vocea ta nu se vor mai întoarce.

Către zăpada care încă mai cade, te rog nu te opri. Ia-mă odată cu ea. Totul efemer, vocea mea, viaţa mea, şterge-le pe toate. Până când totul rămâne alb.

Plâng.

Vreau să iau o pauza de la a trăi.

E prea dureros.
Unde s-a dus toată forţa mea?!

Cunosc oameni care aruncă cu cuvinte. Le aruncă atât de tare încât fiecare sunet mă loveşte, îmi zgârie inima şi-mi zdrobeşte sufletul. Şi lacrimile nu se mai opresc. Şi-mi dau seama cât de slabă sunt. Şi, în încercările mele de a-i opri devin acelaşi lucru: o persoană care aruncă cu cuvinte grele.

Ce dracu este sentimentul ăsta? Sentimentul ăsta care-mi face praf mândria, îmi distruge orgoliul şi mă face să cred că sunt ultima fiinţă de pe pământ. Îmi pare rău. Nici nu ştii cât îmi pare de rău. Îmi pare rău că sunt ceea ce sunt, că eu vreau ca tu să te schimbi, negândindu-mă că eu ar trebui să mă schimb. Eram oarbă. Nu-mi vedeam defectele, deşi ştiam că ele există, credeam că nu sunt ceva care mă poate defini. Acum că le văd, le văd rănindu-te şi trântindu-ne la pământ, nu-mi vine să cred ce persoană nereuşită sunt. Nu-mi vine să cred cât de egoistă şi fără sentimente am putut fi. Doare. Doare să ştii că ţi-ai aruncat singur vina asupră-ţi.

Nu credeam că pot plânge atâta, după atât timp în care parcă devenisem mai puternică. Nu-mi imaginam că pot plânge atâta din cauza cuiva. M-am obişnuit ca în inima mea, oricât de apropiate ar fi relaţiile mele cu oamenii, să-mi creez un zid. Un zid care m-ar fi protejat dacă aş fi ajuns vreodată să fiu rănită sau dezamăgită. Tu mi-am trântit la pământ "puternica" mea apărare şi m-ai făcut să-mi dau seama că iubirea e nesfârşită în toatel formele sale. Oare îţi dai seama cât de mult ţin eu la tine?

În sfârşit. Apare el. El cel care îmi ia totul într-o secundă şi-mi repetă la nesfârşit că sunt nimic fără el. Mă jupoaie de viaţă cu cuvintele lui, mă lasă cu lacrimile mele amare să-mi dau seama că sunt singură şi că nu va veni nimeni să mă salveze.

Nu ştiu când voi mai putea zâmbii cu adevărat.

Nuntă în Hotel Cişmigiu

sau La Mulţi Ani amată-mea.

Să ne iubim pe veci, curvo!

        Făă. Fato. Dudo. Nebuno. Curva mea. Da, tu. Nu ţi-am cântat "Hotel Cişmigiu". Păcat. Mare păcat. Lasă că ţi-l cânt la nuntă.

        O mincinoasă fără scrupule, obsedată de iubire şi o curvă de lux. Asta e ea, Kata. Amanta mea. Amantă pe naiba. Ştie ea de ce. Azi a făcut cinşpe ani. Ce tută sunt. Oare i-am zis soaţă'mii la mulţi ani? Acum sincer, cred că avem un divorţ cam invizibil. Etc.

        Prietenii vechi tot prieteni vechi sunt. Sunt acele persoane pe care, deşi le-a cam lăsat în urmă timpul, amintirea mea le ţine aproape; acele persoane cu care râdeam pe vârful unui bloc odată. Mă întreb dacă voi vă mai amintiţi...nu cred.

        Anyway, am fost cu Kata de ziua ei la un film [A naibii dragoste], o comedie romantică total epică. Apoi ne-am chinuit să mâncăm nişte mâncare chinezească cu beţele, în timp ce-i ascultam poveştile nesfârşite despre blonzime. Blonzimea asta...ne loveşte cu putere fără să ne dăm seama. Pe noi două zic. Nu-mi vine să cred că am întrebat-o de Vlad.

        Şi continuând seria fanteziilor noastre: pornind de la sicriul dublu în care cică ne vom odihni oasele împreună, acum avem şi-un loc sacru. Hotelul Cişmigiu. Îţi mai aminteşti ziua aia în care eram noi trei şi vă cântam?