"Unde eşti?

Rai sau Iad?”

Iad.

10.04.2013, 20:40

                Pentru că, până la urmă, cum s-ar defini Raiul?

                Mi-am dat seama acum câteva  minute că percepţia este un concept ce ne controlează viaţa. Sau cel puţin sentimentele. Modul în care alegem să percepem ceea ce se află în jurul nostru, elementele cu care intrăm în mod direct, viaţa în sine, ne afectează existenţa. Şi totuşi, ce pare cel mai dureros, este faptul că probabil marea majoritate dintre noi nu pot alege modul în care percep ceva, nu-şi pot controla sentimentele, astfel că în loc să ne controlăm noi viaţa, ne controlează ea pe noi. Oare e vina mea că am sentimente?

                 Această „manie a persecuţiei”, cum o numeşte mama mea minunată, am moştenit-o probabil de la bunica mea pe care n-o suport. Am luat multe defecte de la mai toţi predecesorii mei, dar parcă calităţile mele sunt numai ale mele.

                În ultimele zile am trecut printr-o experienţă interesantă de care m-aş fi lipsit cu plăcere pentru că în mare n-a fost decât suferinţă, dar am reuşit să realizez acel lucru pe care l-am menţionat mai sus, cum că percepţia mă controlează. Sunt încăpăţânată, foarte, şi nu suport, îmi vine să plâng şi să omor, când cineva îmi ia libertatea, sau măcar impresia de libertate. Nu am nevoie să mi se spună ce să fac pentru că, având încredere imensă în mine, alături de încăpăţânarea menţionată anterior, oricum nu voi asculta pe nimeni. Urăsc să simt că-mi pierd timp, să fiu obligată să mi-l pierd – timpul meu e numai al meu şi nu are voie absolut nimeni să mi-l controleze. Şi nu vreau apreciere, vreau respect, pentru orice fel de concept şi motiv, de la propria persoană, până la alegerile şi părerile mele. Eu judec, mult chiar, dar rareori cu voce tare şi îmi exprim părerea, niciodată nu generalizez.

                Am enumerat toate astea pentru a vă spune ceea ce am fost nevoită să suport în ultimele zile. Luni am avut o mică intercalare cu ai mei, nimic normal, pur şi simplu şi eu, şi mama, ne-am comportat într-un mod prostesc. Şi vaaaai cât mă enervează mama mea. Dar, respectul pentru părinţii mei, atât cât şi aprecierea, rămân ceva neclătinat. Şi totuşi, nu credeam că trei vorbe aruncate la neatenţie îmi vor distruge vacanţa. Mi-am zis eu de mult că ar trebui pur şi simplu să învăţ să tac, dar nu pot, aşa sunt eu, nu consider că e greşit să simt nevoia să mă apăr şi să contrazic pe cineva atunci când am argumente. În fine, deja îmi simt ura faţă de ai mei cum fierbe aşa că nu voi mai insista. Sunt aşa de tipică încât mi se pare patetic, o adolescentă care nu-şi suportă părinţii.

                Marţi de dimineaţă m-a trezit vocea nervoasă a mamei din celălalt capăt al casei, nimic anormal, ai mei trebuiau să plece, criza dinaintea plecărilor e deja ceva normal. A venit tata la mine, m-a trezit „hai să mergem” iar mie mi-a picat faţa. Mă ameninţase mama într-o doară că „mâine pleci cu noi”, dar n-am băgat-o în seamă pentru că de obicei doar o aminţare ar fi rămas. Mama era nervoasă, foarte, habar n-am de ce, şi s-a comportat aşa cum se comportă ea de obicei când e nervoasă pe mine – m-a lovit cu cuvinte groaznice fără să se mai gândească. Şi pe mine nimic nu mă răneşte mai mult decât aşa ceva, probabil pentru că am suportat un astfel de comportament de când eram copil. Nu e nimic mai frumos decât să mi se spună cât de inutilă, urâtă, fără sens, fără scop, ratată ş.a.m.d sunt, eu şi ceea ce mă înconjoară. Aşa că am plecat, după ce tata mi-a spus „te laşi pe mâna mea?”. Bine că nu era şi el nervos.

                Faptul că am plecat, sau faptul că mama şi-a bătut joc de mine nu sunt ceva grav. Eu mă refac foarte repede, îmi place să merg cu maşina, să mă plimb prin ţară, după şocul momentului mă doare undeva de ce cred ai mei, aşa că, teoretic, situaţia nu era nimic groaznic. Dar mi s-a călcat pe voinţă şi pe planuri. Pe libertate. Şi nici nu puteam să mă revolt pentru că nu voiam să-mi lungesc şi-aşa nedeterminata şedere în afara oraşului meu mult iubit la acel moment.

                Am fost la ţară, la rudele mamei, pentru că există nişte probleme în legătură cu pământul familiei. Mi-am revăzut verii, un băiat de vârsta mea şi sora lui mai mică cu vreo 4 ani, şi chiar m-am distrat. Vărul meu, care de altfel e un tip genial, s-a apucat de anime and there goes a bit of my happiness. N-a văzut multe, dar le-a văzut şi are de gând să mai vadă, so that’s good. E băiat şi asta se vede, mai tot ce avea în listă erau titluri shonen, printre care şi capodopera Death Note care şi lui i-a plăcut foarte mult. Se uită la Fairy Tail şi m-am uitat şi eu la un episod cu el (am văzut primul episod cam acum un an sau...doi, nu ştiu sigur, a fost dat la screening la Michi biraki), am văzut probabil nişte spoilere pe care nu le-am înţeles, şi urechile mele au funcţionat foarte frumos – l-am auzit pe Kakihara Tetsuya (ştiam că-l face pe Natsu dar arrrgh vocea lui sună bine şi ca erou de shonen), pe Ishida Akira (făcea antagonistul, Zefer parcă, care sunt şanse să devină mah fav chara), pe Miyuki Sawashiro şi mi-au mai sunat nişte voci cunoscute, dar după ce l-am auzit pe Ishida Akira eram deja in fangirling mode. Vără’miu mai citeşte şi Berserk (manga aia care e cotată nr. 1 de MAL şi pe care eu n-o citesc) şi are nişte concepţii care mă enervează „manga e mai bună decât anime”. DEPINDEEEEEE,...dar nu m-am contrazis cu el pentru că n-aveam chef. Aparent, el îmi ştie username-ul pe MAL (jur că nu i l-am zis, mă mir că s-a interesat) şi a avut un şoc extraordinar de amuzant pentru mine când i-am zis că trei sferturi din manga-urile din lista mea sunt yaoi (motivul e simplu – am văzut cam tot, adică foarte puţinul, material yaoi animat). Vaaai cât am râs, când l-am întrebat de ce e aşa de şocat, mi-a zis că i-a apărut o imagine în minte (deci a avut nişte contact vizual cu yaoi, mmhh....pfffft =)) ). It was fun, there was choco, but still a loss of time. Şi, aparent, cineva de prin zona aia, în cârdăşie cu primăria, a furat o grămadă de pământ, a peste zece familii, l-a cultivat bine mersi în ultimii ani în timp ce adevăraţi proprietari au plătit impozitul şi mai are şi acte pe el. Şi printre ăla e şi pământul familiei mele. Mi-e silă, mi-e scârbă, nu credeam că mă voi lovi tocmai eu de hoţii jegoşi ai acestei ţări. Să vezi acuma câţi bani vor plăti ai mei pentru procese. Ptiu!

                După ce am trecut pe la rudele mamei, am venit aici, în acest loc pe care-l urăsc din toată inima mea. Am fost nevoită să suport comentariile mamei, să mă rog de tata să mă duc naibii odată acasă, norocul meu că, în mod total neintenţionat, mi-am lăsat temele de vacanţă acasă. Azi am...muncit. Verbul ăla sună atât de dur şi imposibil pentru o leneşă ca mine. Şi n-am muncit pentru mine, că atunci mi-ar suna nobil, nu dur. În mod indirect, tot pentru mine am făcut-o, dar eu n-am nevoie de rezultate indirecte şi impalabile, totul într-un viitor nedeterminat. Practic, am făcut ceva ce nu voiam să fac, ceva ce nu eram nevoită să fac. Şi mama mi-a spus „tu simţi că-ţi trădezi principiile, tâmpeniile alea de măngi”. Ce naiba e greşit în asta?!

                Am fost destul de rapidă încât să-mi trântesc HDD-ul extern în ghiozdan, pentru că tata-şi cară laptoptul cu el. M-am bucurat enorm când am încercat să lansez AMNESIA (psp emulation) şi a mers, însă nu m-am jucat pentru că ăsta e acum calculatorul lui tata şi nu vreau să am nevoie de el, plus, nu am destule cunoştinţe de japoneză încât să mă pot juca fără traducătoarele pe care nu le pot folosi în situaţia asta. Mâine dimineaţă ar trebui să mă îndrept spre capitala-mi jegoasă şi mult iubită, parcă mă văd zâmbind bucuroasă când cobor din tren. Sau mai bine zis, vreau să mă văd. Acum faptul deja e consumat, şi m-am gândit că ar fi fără rost, că s-ar întoarce împotriva mea, orice încercare de a mă răzbuna pe ai mei pentru că m-au făcut să-mi pierd două zile preţioase din vacanţă. „Tu te izolezi”, mi-a spus mama. Şi ce e rău în asta?! Aşa aleg eu să trăiesc, nu vreau şi nu simt nevoia să schimb asta. Uneori mă întreb de ce alor mei le pasă de mine, pentru că mie, sincer...nu ştiu dacă-mi pasă de ei. Poate am să regret asta mai târziu, deşi nu cred. Sunt sincer, sinceră cu mine. Mă întreb dacă asta e greşit.

Everybody loves somebody