Uită-mă
şi lasă-mă să ard
Sunetele din fundal mă fac să tresar, şi aş vrea să ţip cu scrâbă şi să le spun că m-am săturat să-i aud mereu pe fundalul disperării mele, când ei îmi spun mereu să tac. Am decis de mult că voi tăcea, o voi face pentru mine şi pentru a-mi fi mie bine, dar e mult prea greu. Mă doare, ca şi cum cineva şi-ar înfige cuţitul urii în inima şi ar trage-o, ar face-o bucăţi şi m-ar privi sadic cum eu stau să mi-o culeg. Mă droghez cu acele momente în care sunt atât de distrusă încât simt cum sufletul meu ar vrea să-şi ia zborul, dar nu poate, pentru că sfârşitul suferinţei e departe. Nu mă droghez, înghit.
Îmi vine să dau în foc toate zâmbetele tolerante pe care le-am aruncat altora la viaţa mea. Aş vrea să iau un ciocan, un cuţit, sau, mai bine, mâna mea goală, şi s-o înfig în gâtul celor care mă fac să sufăr pentru că...aşa vor ei. Şi eu sunt egoistă, dar nu-i fac pe alţii să sufere din cauza asta.
Şi totuşi, mi-e dor de lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu