泣かないで
Încerc să mă consolez spunându-mi că nu mă distrug singură. Mi se aruncă cuvinte care, chiar dacă ştiu că sunt spuse fără a fi gândite, tot mă rănesc, apoi devin confuză când totul se termină cu o declaraţie de dragoste. Libertatea şi visele pe care le vreau îmi vor aduce distrugere. Şi, lucrul de care mă tem cel mai tare este o viaţă monotonă.
Am ajuns astăzi în parcul în care acea noaptea întunericul total a fost străbătut de două ţipete. Acum, când îmi amintesc, îmi vine să râd. Locul ăla, de la o vreme, de când n-am mai călcat eu pe acolo, pare ciudat de neprietenos. E ciudat când mă gândesc că parcul copilăriei mele, verilor mele şi iubirilor mele pare acum că mă alungă. Poate pentru că tot ce-mi rămâne de acolo sunt amintiri care nu pot fi refăcute şi nu merită înviate.
M-am trezit de dimineaţă puţin cam ameţită, mi-am făcut temele şi am constat că nici azi nu ajung la şcoală, pentru că mă apucase o tuse obositoare care acum îmi dă dureri de gât.
Şi chestia asta mi-a amintit de primul meu sărut.
Happiness >.<
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu