私はこの世界が大嫌い
みんなが大嫌い
みんなが大嫌い
Uneori îmi vine să râd. Tare, numai ca să simt că sunt fericită. Cineva care râde, ar trebui să fie fericit, nu? Şi totuşi, eu râd pentru a-mi căuta fericirea. Râd tare, în speranţa că ea va apărea. Dar ea nu mă aude.
Râd când, după multe încercări de a o găsi un motiv să zâmbesc, îmi dau seama că totul a fost în zadar. Şi, încercând să mă consolez cumva, sfidez liniştea şi totul se întoarce împotriva mea. Am înnebunit şi nimeni nu vede, nimeni nu mă scoate de aici. Trebuie să ies singură. Trebuie. Oricum, zilele fericirii mele au trecut de mult. Atunci ce mai rămâne?
"Eu n-am să te las să te sinucizi." Atunci de ce mă omori tu cu mâna ta?!
Tocmai mă hotărâsem să ies din starea asta de frustrare nebunească şi să-mi revin, dar altă lovitură m-a lăsat la pământ. Sunt penibilă, nu-i aşa? Mereu mă las afectată de orice. Dar, cum am făcut mereu, voi trece şi prin asta. Trebuie. E greşit să cauţi în disperare fericirea şi să te ţii cu dinţii de ea când o găseşti?
Ştii... Ai atins o parte a sufletului meu... Ştii, şi eu fac la fel. Nu râd pentru că sunt neapărat fericită... Probabil că, aşa cum ai spus şi tu, râd ca să-mi găsesc fericirea...
RăspundețiȘtergereŞi nu, nu eşti penibilă. Ăştia suntem noi, fiecare lucru pe care-l vedem/auzim ne afectează, într-o mai mare sau mai mică măsură. Şi nu e deloc greşit... Nici măcar nu ştiu ce să zic, am impresia că orice aş zice nu va fi destul...
Pare că mă înţelegi. Vreau să cred că mă înţelegi şi că şi eu pot să te înţeleg.
RăspundețiȘtergereÎmi pare bine că nu-ţi par penibilă sau chiar nebună, doar am fost lovită şi am scris exact ce simţeam când mă durea mai tare. Acum mi-a trecut, de obicei reuşesc să nu mă las afectată prea tare.