Preserved Roses

      Liniştea solitudinii era singurul lucru care-i putea lega, dominându-i. Ea, alături de dorinţa ei intensă, şi-a creat o legătură aparent nesimnificativă şi inofensivă cu el, cel care nu-şi cunoştea propriul început. Ea i-a creat unul nou, i-a dat o rază de viaţă unică, care era necesară pentru a deschide ochii altcuiva. Vârsând sângele lui, dorinţa ei s-a împlinit, însă ea nici nu a relizat că, odată cu împlinirea dorinţei ei, el i-a furat libertatea.

Dreaming of glorious beauty

a.k.a. Reika

麗華

     Societatea în care trăim, oamenii cu care alegem să ne înconjurăm, sau cei printre care suntem obligați de circumstanțe să trăim, sunt probabil un factor important care ne dictează percepția despre sine și despre modul în care ar care trebui să luăm decizii. E inevitabil și totuși frustrant, pentru că până la urmă ne lăsăm indirect controlați de ceilalți. Depinde de noi să alegem ce lăsăm și cun să ne controleze.

Hana ni Arashi

     Tot ce Kunimi Riko își dorește este să trăiască o viață normală, deși se poate spune că are niște abilități fizice neobișnuite. Într-o zi total obișnuită de școală, în care Riko reușește să nu întârzie după ce sare frumos, grațios, și ca de obicei, peste umerii profesorului care se afla în ușa clasei, ceva cu adevărat neașteptat se întâmplă. Tânărul Ran Tachibana, moștenitorul unui influent imperiu de afaceri și cunoscut afacerist încă de la acea vârstă, intră în sala de clasă și o cere cu seriozitate și nonșalanță pe Riko de soție. Uimită și ușor speriată, aceasta fuge pe geam în secunda următoare, însă Ran nu se dă bătut, și îi propune că, dacă va reuși să reziste și să fugă până la ora 5 a aceleiași zi, o va lăsa în pace. Dacă nu, o va lua de soție.

Otaku 2013.

GYAAAAH

*more screams*

      La Otaku, m-am redescoperit ca şi otaku. Pentru că, de fapt, se ştie că "otaku" denotă o persoană obsedată. Obsesiile nu sunt ceva rău atâta timp cât nu ne fac să facem lucruri care ar putea fi percepute ca rele, sunt pur şi simplu un mod de a ne exprima. Chiar dacă nu ţipăm sau ne exteriorizăm, cu siguranţă există obsesii în adâncurile inimilor noastre. Acestea sunt, până la urmă, o formă de iubire necondiţionată şi eu le consider pur şi simplu frumoase. Deşi eu sunt genul care alege să ţipe.

REIKA la Otaku 2013

└（★ｏ★）┐

Hee he i love this.

    Ceva frumos va rămâne frumos chiar şi atunci când va încerca să-şi schimbe identitatea. Dorinţa de a fi altcineva, de a părea a fi altcineva, poate un cineva mai frumos, mai plăcut, mai perfect, nu-l schimbă pe cel care se află înăuntru, în spatele măştii. Probabil că acel cineva nici nu are dorinţa de a se schimba. Bucuria, fericirea, pasiunea, se pot exprima în diverse şi infinite moduri. S-ar putea spune că cosplayerii sunt cei care aleg să exprime aceastea prin construirea unei măşti care să-l facă pe cel care o poartă şi mai frumos.

Otaku 2013

Când rutina devine

culoare

    Am relizat astăzi, probabil din nou, că diversitatea şi complexitatea fiinţei umane rămâne ceva de neînţeles pentru mine. Pe mine nu simt nevoia să mă înţeleg, şi cred că nu voi putea înţelege într-adevăr şi în totalitate pe cineva niciodată, deşi simt că ar fi nevoie să fac asta.

    Pierdută într-o lume de culoare, fie ea pe gratis sau bani grei, nu e ca şi cum m-am simţit ameţită. Sau mai bine zis m-am obişnuit cu ameţeala, am ajuns la un nivel în care a devenit ceva normal. Sau poate că mi-o doresc. În orice caz, şi la acest Otaku n-am putut să nu mă gândesc că am intrat într-o rutină.

Nu vreau să dorm

Aşa că-mi pierd timpul.
Până acum am tot cântat.
Chestie luată de pe tumblr, de la Sara mai specific.

1. Who was the last person you held hands with?
...ăăă...nu-mi amintesc clar...probabil Azumi ieri la şcoală
2. Are you outgoing or shy?
Sociabilă la suprafaţă şi timidă pe dinăuntru
3. Who are you looking forward to seeing?
Miiiisaki~
4. Are you easy to get along with?
Depends on how stupid the one I need to get along with is

Sleepless Nights

They became

a part of the depths of my soul

       Stelele mi-au luminat calea atunci când am ales să părăsesc oraşul meu drag. M-am înecat în iubirea mirosului florilor şi mereu mi-am dorit să-mi zâmbeşti, dar până la urmă totul a rămas rugăminţi şi dorinţe. Lumina aurorei mi-a zâmbit în dimineaţa altei nopţii în care somnul mi-a fost furat de singurătate, în care miezul nopţii îmi aduse amintirile triste ale dorinţelor melancolice. Căderea zăpezii peste oraş mi-a adus o iubire nouă, însă n-am putut să las liberă, sub formă de lacrimi, strălucirea vie a trecutului dezastruos. Peste universul meu au strălucit din nou stelele unui nou început.

Fericirea văzută prin lupă

S-ar putea să fie

doar minciuni

        Cunoaşteţi sentimentul acela care dă impresia că nu trăieşti, ci supravieţuieşti? Ei bine eu mă lupt cu el de ceva timp şi, pentru că, pare-se, bătăliile se termină cu retragerea ambelor armate, probabil războiul nu se va termina fără victime. Sau, mai concret spus, eu fug de greutăţile vieţii şi odată cu ele îmi scapă...sau scap şi de aspectele frumoase. Nu vreau să lupt, dar dacă ar fi să urmez o replică dintr-un anime văzut recent, heehe, "e nevoie să-ţi pătezi mâinile pentru a proteja ceea ce-ţi e drag". Se vede că fără război pacea nu mai pare pace.

Zanzou

残像

Imaginea unei dorinţe
stinse

    Dacă ar fi să considerăm caracteristicile umane ca o listă relative infinită de elemente care ni se atribuie sau nu la naştere, fie în mod aleatoriu sau atent calculat, am ajunge la concluzia că “destinul” sau ceva similar ne decide rezultatul acestui joc numit viaţă încă de la bun început. Modul în care noi alegem să controlăm măsura în care lăsăm aceste caracteristici să ne domine şi să iasă la suprafaţă probabil că ne determină personalitatea. Există posibilitatea să le avem pe toate şi o mare parte să fie pur şi simplu latente, dacă facem referire la acea informaţie pe care am auzit-o din surse neclare şi care s-ar putea să fie o minciună – cum că omul nu-şi foloseşte creierul la capacitate maximă, sau pur şi simplu...viaţa e ceva imposibil de înţeles.