Harezora

Fiecare zi începe cu

o nouă descoperire

        Mă uit la cer şi viaţa îmi trece prin faţa ochilor. Şi paşii mei îşi schimbă ritmul cu fiecare destinaţie, astfel că am început să zâmbesc de dragul de a dărui fericire. Simt vântul care-mi ridică părul şi oraşul devine mut odată cu vocea lui pe care o cunosc de prea mult timp. E ciudat de simplu să fii fericit!

Desperate Girl

A devenit un prinţ, pentru că nu avea de ales

Nici măcar ţipătul mut al morţii

nu l-a putut schimba

     Lumea este unic colorată prin fiecare privire, fiecare pereche de ochi care nu-şi înţelege regretele. Şi, bineînţeles, lumea lui avea o culoare pe care oricare alţi ochi n-o vedeau. Acea culoare consumată, distrusă, care-l făcea să se îndoiască de propriile lui sentimente. Şi-ar fi vrut speranţa înapoi, dar acel sentiment dureros de dulce îi fusese de mult devorat de o altă privire. O altă privire care vedea lumea într-o culoare.

Hai să ne mărităm!

Şi când lumina nopţii cade peste oraş,

lumea ne aruncă flori la picioare.

Because we are who we are.

          Acele momente în care îţi vine să fugi cu viteza luminii şi să urli ca un nebun pentru că, deh, eşti fericit! Acel moment în care nu-ţi pasă dacă te calcă tramvaiul, maşina, vântul, sau sentimentele amare, care oricum n-au cum să te calce. Mi-a fost dor de Rapunzel a mea cea roşcată. Cu adevărat originală.

Wagnaria ~Natsu no Dai Kanshasai~

     Sentimentul acela nebunesc pe care-l am când mă distrez a devenit din ce în ce mai greu de înţeles. Este atât de complex şi uneori greu de obţinut încât devine ceva ce nu poate să nu fie preţuit în amintirile mele. Şi totuşi, o doză mică, dar de efect, de Kamiyan, OnoD, sau, mai nou, KitaEri, plus tâmpeniile zilnice, mă fac să zâmbesc ca o idioată.

Dual Wing

Oraşul îmi zâmbeşte din nou,

iar briza îmi aduce aminte

de magia verii.

        Mereu am fost mulţumită cu ceea ce am, deşi în adâncul inimii speram la mai mult. Şi totuşi, când farmecul vieţii mele simple m-a lovit odată cu soarele prea puternic, am simţit că nu mai am nevoie de nimic. Vreau doar libertatea mea, vreau să zbor printre chicoteli ca în zilele copilăriei mele.

That always dusty spring

Mi-era dor de ceea ce deja

mă stresează.

Happens to me too often. Making that Izaya face, I mean.

        Am observat astăzi că eu reacţionez foarte ciudat, mai ales atunci când gândesc prea repede. Oricare ar fi sentimentul meu adevărat, atunci când cineva mi-l aruncă în faţă urât şi cu nepăsare, figura mea se încruntă. Şi mă uit intens, urât, la persoana care a îndrăznit să mă facă pe mine să mă simt aşa. Urăsc să pierd timpul.

Amintirea primăverii

Timpul trece precum briza înţepătoare a verii,

lăsându-mă pe mine cu amintirile mele amare

         Îmi place să văd oameni fericiţi. Când văd oameni care zâmbesc, care trăiesc cu acea sclipire minunată a entuziasmului vieţii în ochi, zâmbesc. Zâmbesc larg, şi în minte îmi doresc ca fericirea lor să dureze cât mai mult. Şi asta doar pentru că fericirea mea a fost spulberată de zâmbetele lor. Ironic, nu?

39 de trepte

        39 de trepte este un roman scris de autorul scoţian John Buchan, care apoi a fost adaptat într-o piesă de teatru. Richard Hannay s-a întors de curând de la Londra, unde fusese dezamăgit de priveliştea oraşului modern. Plictisit de viaţă, acesta se hotărăşte să meargă la un spectacol, unde o va întâlni o damă urmărită de nişte indivizi ciudaţi. Aceasta va petrece noapte în apartamenul lui, unde Richard o va găsit moartă în dimineaţa următoare.

Ştii, nu-mi spune tu mie în faţă că m-ai prostit

Fiindcă nu-ţi iese,

d'aia

        Cred că n-a existat persoană care să nu profite, într-un fel sau altul, împins de împrejurări sau de simpla dorinţă, de altă persoană. Doar că, în ultimul timp, acest act al profitării, care trebuie făcut şi el cu măcar puţină graţie, începe să devină încă un aspect stupid al lumii. Nici să mintă nu ştiu unii.

Today Is A Beautiful Day

În seara asta,

hai să mergem să vedem stelele împreună.

         Oare de când n-am mai petrecut o zi cu adevărat frumoasă? O zi fără griji, o zi fără oraşul gălăgios, o zi în care să zâmbesc pentru că viaţa e pur şi simplu minunată? Nu mai ştiu. Clipele frumoase, zilele adevărate, puteam cândva să le presimt. Şi acum îmi amintesc de soarele arzător, de râsetele stridente ale colegilor mei care mă făceau să zâmbesc sincer şi de bătăile cu apă în zilele lungi de primăvară. Devenise un obicei. Era ceva normal să fim fericiţi.