K-ON! and my after school freetime

Pentru că n-am nimic mai bun de făcut.

Atât. Şi chitara.  

       Există un soi de nostalgie care apare atunci când termini un anime sau o manga. Au trecut 24 de ore şi deja mi-e dor de Durarara!!, deci I'm hopeless. Azi am văzut primul sezon din K-On şi sincer, mi-a plăcut mai mult decât Durarara.

       N-am s-o lungesc, că mi-e lene. Dacă o să am starea necesară, poate văd şi sezonul 2 din K-On [am o presimţire...]. Povestea mi-a plăcut, fetele au fost drăguţe şi melodiile au fost amuzante. E atât de kawaii încât la un moment dat te sufocă. Mi-a plăcut că n-a fost chiar aşa tras de păr, iar cam tot ce s-a întâmplat a avut legătură cu principalul. Preferata mea e Yui, deşi la început Moi îmi plăcea mai mult. Moi e puţin cam obsedată [cum să-ţi fie frică de nişte amărâte de crustacee ciudate?], şi ador modul în care Ritsu o terorizează; Mugi mai linişteşte atmosfera explozibilă a grupului şi Azusa seamană prea tare cu Moi. Iar Ritsu şi cu Yui împreună formează un dublet prea amuzant. Plus, e prea mişto grafica, personajele arătă foarte bine şi au nişte voci prea tari [mai ales Yui, care e suuper kawaii cu tot cu îngheţata ei].

       Ah, şi la şcoală mai avem un coleg nou, care stă în spatele meu. Era mai bine cu Anastasia în spate, sincer. Iar la franceză nu m-am abţinut să nu fac un pic de caterincă cu Kata după ce i-am auzit p'ăia doi în spate tot râzând. Kyah...?

Happiness >.<

Durarara!! and a black stained tommorow

"Ştii...eu chiar cred că o să se întoarcă."

"Ah...şi eu."

Eu nu cred că o să se întoarcă.

         Deci, oficial am terminat de văzut Durarara!! Vroiam să sciru aseară, dar îmi cădea capul de somn. Acum sunt la şcoală, la info, şi nici diacritice n'am. This place sucks, am să corectez când ajung acasă.

         Deci, prentru cei care nu ştiu,  "Durarara!!" este un anime destul de nou, care se concentrează pe vieţile urbane ale unor puşti. Acţiunea cu elemente mistery şi supranaturale se petrece într-un district al Tokyo-ului, Ikebukuro. Sunt chestii gen legende urbane, bande colorate şi tot felul de chestii ciudate. E vorba de doi băieţi, vechi prieteni, Kida şi Mikado, care merg la aceaşi academie şi întâlnesc o fată pe nume Anri. Dar atunci când cei doi prieteni realizează că fiecare e implicat în viaţa tumultoasă a celuilalt, situaţia se clatină şi apare un motociclist fără cap, un Spintecător şi alte personaje notorii.

Şi de aici încolo am să-mi înşir eu parerile...You know you luv it when they shout : I-ZA-YAA!!

________________________---_

Sayonara aenakunattatte

"De ce ne chinuim să înţelegem ce este durerea, atunci când adevărata şi inimaginabila ei latură nu se arată
decât in momentul morţii? Încearcă să înţelegi că lucrurile mărunte nu pot avea însemnătate decât atunci când există ură. Ideea arzătoare a unei uri urzite din adâncurile unei prăpăstii fără lumină, sentimentul iluzoric al încruntării false din sufletele noastre. Aceasta este ura. Ura nu va aduce niciodată durere. Pentru că durerea este o flacără dulce, care te mistuie şi te topeşte în timp ce tu cauţi o lumină amară. Dacă vrei să simţi adevărata durere, atunci încetează să urăşti. Pentru că durerea izvorăşte din adâncul unui sentiment luminos şi mirific, pe care tu, un copil orbit de putere, ambiţii imposibile şi ură nu o poţi simţi. Durerea va veni numai atunci când iubeşti. Iubeşte. Când ai să simţi cum un vânt amar îţi face buzele să tremure, îţi vei da seama că nu faci altceva decât să priveşti lovit cum tot ce iubeşti se evaporă printre degetele tale. Acum înţelegi de ce ura e inutilă? Din cauza ei ştii şi tu că vei muri. Şi totuşi...zâmbeşti?"

Dorinţă indubitabilă

Atunci când cerul despicat

De ura unui ochi străin

S-a prăbuşit, întunecat,

Tu sufletului meu prea plin

                                 O lacrimă n-ai dăruit.

Ş-ai ars, cu urletul de dor

Sufletul meu nemuritor;

Un curcubeu ars de culoare,

O viaţă fără de candoare;

                                 Dar tot pe tine te-ai rănit.

Zâmbesc şi sper că într-o zi
Durerea mea te va ajunge.
Visez c-atunci când ai să vii
Iubirea mea te va distruge.
                                 Acum tu ai tot ce ţi-ai dorit.

Zbori, demon de lumină
Şi arzi în muzica străină
A unei dorinţe secătoare,
Iubire de durere-aducătoare
                                 Eu ştiu cât de mult te-am urât.

Spasmele râului de soare

It would be easier if I’d grown to hate you,
But on a day like today, I’m sure
That I’ll remember you again.

             Azi...a fost o zi ciudată. Mi s-a făcut rău la şcoală şi n-am mai fost bună de nimic. Mă uitam în gol şi priveam ceasul ăla care zâmbea demonic parcă şi nu vroia să facă minutele să treacă mai repede. Şi profa aia de istorie ne predă cu carul, după juma' de oră lumea deja renunţă să mai scrie. Bine că n-am dat teză la istorie, vai de ăia care au dat. Toată ziua m-am uitat în gol. Ascultam curentul care şuiera pe peronul de la metrou şi de câteori clipeam aveam impresia că văd o lumină mică la capătul tunelului ăla negru şi că vine odată metroul ăla nenorocit. Nici n-am văzut-o pe profa de română cum a trecut pe lângă mine. Am avut una din zilele alea când nu-ţi pasă cum arăţi, ce zice sau comentează lumea, cum e afară sau dacă e sfârşitul lumii, tot ce ştii e că trebuie să ajungi acasă şi să te înfunzi în căldura ta. A fost una dintre zilele în care am fost bucuroasă că casa mea extrem de întunecată.

             A venit tipul nou la şcoală şi s-a aşezat în spatele Sarei, colega mea de bancă. Iar în spatele meu a fost staţiune turistică, nuştu' câtă lume a stat lângă tipu' ăla. Whatevăr, mie mi-a fost rău. Urăsc băncile de la şcoală. N-am loc nici să mor; sunt prea joase şi nu poţi nici măcar să stai cu picioarele sub ele iar scaunele sunt aplecate în spate. Nici nu mă mir că am spatele strâmb. Am auzit un zvon cum că profa de francă s-ar putea să plece. N-am nici un chef să plece şi să dăm peste nuştu' ce ţicnită. Profa e genială, plus că e şi psiholoagă şi vorbeşte cu noi orice. Şi dă note mari. Mă ajută şi pe mine, o analfabeată la franceză să iau note mari. La liceu nuştu' ce mă fac. Ce fac toţi, am să trec şi gata. Cine mai are zece pe linie pe epidemia asta de prostie?

              Am terminat de citit capitolele rămase din manga Naruto, am ajuns la zi şi mâine aştept un nou episod Shippuden. Între timp m-am apucat de Durarara!! şi de ieri până acum am văzut 9 episoade. Când o să-mi fac o părere solidă, am să scriu despre serie care momentan mi se pare foarte interesantă. Am decis să mă uit mai mult la anime şi să mai las manga. Cică zilele viitoare tre' să vorbesc cu tipul cu care fac canto. Abia aştept să ne vedem şi să începem, vreau să văd dacă rezist mai mult de cinci minute. 

Happiness >.<

Mayonaka no Orchestra

De ce se întâmplă atââtea lucruri în acelaşi timp?

My deaf string quarter is overwhelming me. Kyah...

           Trebuie din clipă în clipă să apară profu' de mate, am meditaţii şi în momentul ăsta ideea îmi iese pe gât, if you get me. Dar azi am fost la şcoală...ofc. Şi trebuie să spun că a fost o zi total obişnuită şi normală, cu câteva faze epice şi amuzante.

           Unu...eu şi Kata ne-am rupt aceeaşi unghie în aproape acelaşi moment  [asta ca să nu exagerez, dah ce mai contează 5 secunde?]. Deci genial, absolut genial să urlăm şi să ne văităm amândouă în acelaşi timp. [unghiile se cultivă greu şi se rup uşor, deci...bhuaa T_T]. Anyways, a fost prea tare, blonda se holba ca la poartă nouă şi ăilalţii se mirau de ce noi două râdeam şi ne arătam degetele mijlocii [că doar altă unghie nu se putea rupe =))].

           Şi încă o fază, nu prea importantă de altfel. Avem un coleg nou. Dah, un tip care n-a stat mai mult de 10 minute, fiindcă...ciudat: mama lui l-a luat acasă, că cică nu era trecut în catalog. Whatevăăr :-". Ciică :)).

Imagine luată de pe blogul lui Patty

KATON and a fangirl scream

Nu credeam că sunt atât de maniacă.

Kyaaaaaaaah! Exagerez şi-mi place >:D.

           Nu credeam că pot să dau gata şaptezeci de episoade Naruto într-o săptămână [şi am început de marţi, defapt]. Naruto...toată lumea ştie cum e. Şi, deşi manga mi se pare gigantică, mi s-a făcut dor de Pain deja şi poate mă apuc să citesc ceva. Singura problemă e că nu prea înţeleg cum e cu luptele în manga, totul e cam stăveziu în alb şi negru...

           So, urmează o postare imensă [cred :-"] în care o să pălăvrăgesc despre o grămadă. În primul rând, după ce am văzut Shippuden [mai ales schimbarea lui Naruto], mi s-a cam acrit de prima parte, dar tot e phun. Acum mă chinui să aleg între Naruto şi Sasuke [care dintre ei o fi mai smexy...?]. Vorbeam cu Ioana şi Teodora şi îmi amintesc : "Mie Sasuke nu-mi place...pur şi simplu nu-mi place, are figura aia îngâmfată. Naruto e cel mai tare!" [asta se întâmplă când Sasuke ia hotărârea indistructibilă de a deveni emo =)))]. Naruto este...blond. Şi se vede. :))

           Mi-am scris pe mână "KATON" [alertă de ultra-obsessed fangirl]. Sincer, mi-era dor de Sasuke. Şi nu ca personaj; am o grămadă de amintiri de pre vremea când eram obsedată [Sakura e nimic, I always new she's no thing]. I-am scris chiar şi un cântec [îţi aminteşti, blondo? sau era roşcato-blondă, cine ştie...]. S-au cam dus nopţile în care stau trează şi fac psihologie despre băieţi. Mă întreb...oare băieţii vorbesc atââât de mult despre fete? God knows. Şi Pain, doar şi el e categorizat ca zeu, noh?

Pauză. Stop. Aş vrea eu. [şi Katon zice la fel...:)))]

Vreau doar să respir, e dureros aici.

Ştiu că e târziu. Parcă trebuia să nu fie niciodată prea târziu, nu?

«Pentru a supravieţui, ne agăţăm de ce ştim şi înţelegem. Şi etichetăm realitatea. Dar, ştiinţa şi înţelegerea sunt termeni ambigui. Acea realitate poate fi doar o iluzie. Toţi oamenii trăiesc cu cu presupuneri greşite.
Nu este aceasta o altă cale de a privi?»

Acel orizont dintre noi alunecă în depărtare,
Cerul nici nu mai poate descrie dimineaţa următoare.

Există acolo acei oameni lipsiţi de viaţă, care nu pot respira
De când am devenit ca ei?

Îmi voi vărsa tristeţea, nu ar fi mai bine să privim doar înainte?
În cazul ăsta nu pot fi eu cel din faţă...
Chiar dacă toţi din jurul meu îmi vor deveni duşmani, pot vedea o lumină slabă
Dacă pare cu adevărat că pot ajunge atât de departe, atunci...

Vreau să respir, e dureros aici.
Pot doar să mă uit la întuneric, un gând care nu poate pluti pe apă.
Vreau doar să respir...
Dacă oamenii mi-ar arăta măcar fericire, nu mă voi mai îneca vreodată.

Hanabi

Nu că ar fi existat ceva exploziv în viaţa, mintea sau, eventual inima mea zilele astea.

Simt că exploziile vieţii mele s-au dus odată cu zăpada. Nu că ar fi venit odată cu ea.

Hanabi, nu Artificii. Alea's expirate.

           Am sesizat că în subconştientul meu există ideea indubitabilă şi imposibilă a unei dureri vechi ce duce către o ură fondată de stupidul sentiment al falsei singurătăţi. 

           Îmi vine să râââââd. Uite aşa : =))). Kyah? ^_^. Se pare că am fost afectată de efectul hipnotizant al durerii impusă de pacea lui Pain. PAIN, ce nume mişto. Simt că mi-am găsit...un ceva, ca să nu exagerez. Mi-am făcut curat prin minte [că în casă oricum am făcut destulă curăţenie] şi am ajuns la concluzia că mă pierd. Tata mereu urlă la telefon că nu intru la Lazăr dacă nu mai renunţ la "ocupaţiile adiacent" [noua mea pasiune, nopţile albe] şi mă apuc de mate. Mate?! Lu' vără'miu îi place matematica, dar are 4 medalii pe judeţ, parcă. Şi tot nu e mai tocilar ca mine. =)))) Nu-mi vine să cred c-am zis asta. Să nu uit vreodată să nu fac prostia să vorbesc despre el aici. I'm over it, sure you don't get it...-____".

           Vreau să mă pierd...Oare? Vreau să mă rătăcesc ca o fetiţă încăpăţânată printre stâlpurile de asfalt ale ploii de vară. Să simt dulceaţa groazei de a pierde. Oricum, tot intru în Lazăr. Şi dacă nu intru, mă mândresc cu eşecul adolescenţei mele toată viaţa, nu? ^_^

           Am fost părăsită de tot. Vroiam să scriu permanent, dar nu e aşa. Abia aştept să înceapă şcoală. Iarna, vacanţele sunt cam inutile. Nu suport frigul, mai ales să cheltuiesc bani sau să râd cu alţii pe frig. Bine, azi a fost soare. Şi am ieşit, ofc. Mi-era dor de soare, lumina lui mă mai ghida un pic în pierderea mea.

           Oare...unde or fi pozele alea cu mine când eram mică. Niciodată nu-mi amintesc momentul în care le-am făcut. Nu-mi vine să cred câte lucruri nu-mi amintesc de când eram mică.

"Kinou sukoshi kami o kitta"
"Iwanakereba kitto"
"Daremo kidzukanai darou kedo"

Aşa e, când mi-am tăiat părul n-a observat nimeni.

D'aia vreau să mă pierd, poate aşa observă.

           Happiness >.<

Amintirile amintirilor

Cerul plânge cu soare, 

iar râsetele se transformă în urlete de durere. 

Oare?

I realize the screaming pain,

Hearing loud in my brain

But I'm going straight ahead with the scar

"Hei, tu..."

"Care eu?"

"Tu..."

"Ah, acel eu. Da?"

"Hai să dispărem împreună"

"Unde? E cumva un loc în care cerul plânge? Dacă da, atunci vreau să merg acolo."

"Cerul nu plânge niciodată, ştii şi tu."

"Ba uite că nu vreau să ştiu. Credeam că eşti mai puternic şi poţi să faci cerul să plângă. Vreau ca cerul să plângă!"

"Şi de ce vrei asta?"

"Dacă cerul plânge, atunci o să-mi aducă amintirile înapoi. Chiar şi amintirile amintirilor."

"Nu pot să fac asta. Nu vreau să fac asta. Eu te vreau pe tine, tu vrei cerul. N-am să te las."

"Cum ai putea tu să înţelegi...tu nu ai amintiri."

"Aşa, doar am amintirile tale şi tu nu mai ai amintiri."

"Atunci de ce nu vrei să zbori?"

"Pentru că dacă am să zbor, atunci eu voi avea o amintire şi tu nu."

Ne rezumăm la viaţa într-un tablou

"Scoală-te...!"

"De ce..."

"Doar scoală-te"

"De ce??"

"Mergem acolo."

"Acolo...unde?"

"Duh, Acolo!"

          Damn it, am răcit. Damn it, afară e frig. Damn it, am avut nişte vise groaznice în dimineaţa. Damn it, să încetez?

          Urăsc dimineţile în care mama mă trage de şireturi să mă scol şi să merg cu ea nuştu' unde. Oricum, până la urmă se dă bătută şi eu îmi fac somnul de frumuseţe. La 11 şi ceva m-a sculat telefonul care suna, dar n-am apucat să răspund. Mă doare capul.

          Am văzut, get ready, 30 de episoade Naruto într-o zi. D'aia mă doare capul -___". Am zis că în vacanţă recuperez şi sper că până la sfârşitul lunii să fiu la zi cu Naruto. Şi vreau să văd K-On!...cred. God knows. Oricum, rămân la vechile păreri : manga e mai uşor de digerat, nu-ţi ia două luni să citeşti 200 de capitole. Dar anime-urile...mă laud că n-am văzut nici Bleach, nici One Piece, nici Inuyasha şi nici n-am de gând. Iar la tv nici nu mă gândesc, n-am timp nici să mai intru pe mess. =)) Waii, ce chestii mă preocupă pe mine.

          E isteric să stai acasă. E isteric să ieşi afară pe vremea asta. Mi s-a acrit de mall, am cumpărat o tonă de chestii în ianuarie şi mi-a ajuns. Taca-Taca.

Happiness >.<