Seventh Heaven

   "Defapt, ştiam că pot să zbor, dar am uitat vântul, înfricoşată de momentul zborului." "Tu eşti cel care mă conduci către o lume atât de luminoasă." "Pieptul pe care l-ai atins poartă o rană blândă." "Din întunericul nesfârşit, scâteia pe care tu mi-ai dăruit-o luminează viaţa născută în sufletul meu gol." "Tot ce putem să facem e să strigăm fără speranţă că suntem în viaţă până când vom rămâne fără putere." "Mi-am amintit visul pe care l-am lăsat în urmă odată cu copilăria mea." "Nu vei mai fi singur niciodată. Vom merge împreună către un loc miraculos."

   „Seventh Heaven” este primul album al trupei japoneze Kalafina. Lansat în anul 2009, albumul aduce împreună marea majoritate a cântecelor folosite în filmele Kara no Kyoukai.

   Prima perioadă a grupului Kalafina a fost uşor instabilă, dar deja la lansarea acestui album, compoziţia trupei se regăsea în forma actuală şi finală. Trupa a început cu Keiko şi Wakana, care de asemenea fac parte din alt proiect al lui Kajiura Yuki, FictionJunction, şi au cântat împreună versiunea iniţială a melodiilor de pe primul single, „oblivious”. Apoi s-au făcut audiţii oficiale şi s-au recrutat alte două membre, Maya şi Hikaru. Maya a fost un membru temporar, colaborând doar la single-ul sprinter/ARIA, iar Hikaru a rămas membru definitiv.

   Pentru că...rolul, să-i zicem, mai clar, motivul pentru care acest album există, se află în strânsă legătură cu seria Kara no Kyoukai, am ezitat să-l menţionez aici pe blog. Dar m-am găsit reîntorcându-mă la el timp de săptămâni întregi, şi după ce am văzut şi filmele pentru care au fost scrise melodiile, mi-am dat seama că muzica asta îmi place prea mult ca să n-o ridic în slăvi.

   Albumul în sine e vechi, şi mă aşteptam ca asta să se simtă, dar m-am înşelat – muzica lui Yuki Kajiura e, pentru mine, atemporală. Nu sună cu nimic mai puţin special decât cele mai recente melodii ale trupei pe care le-am auzit eu. Există o singură diferenţă, faptul că vocile sunt distribuite altfel din cauza prezenţei Mayei. N-am să le iau pe rând pentru că fiecare melodie are un suflet complex pe care l-am cunoscut mult mai bine, acum că m-am uitat şi la filme. Tracklist-ul arată aşa:

01.   overture

02.   oblivious

03.   love come down

04.   natsu no ringo

05.   fairytale

06.   ARIA

07.   mata kaze ga tsuyoku natta

08.   kizuato

09.   serenato

10.   ongaku

11.   ashita no keshiki

12.   sprinter

13.   kimi ga hikari ni kaete yuku

14.   seventh heaven

   Nu cred că am o melodie preferată, pur şi simplu pentru că mai toate sunt foarte bune. Deşi pot fi foarte frumos clasificate, pentru că se simte care au fost single-uri şi care apar pentru prima dată pe album. Am boldat melodiile care m-au făcut să vreau să le ascult din nou şi din nou, şi am colorat melodiile din Kara no Kyoukai. Singurul lucru care-mi displace e că versiunile de pe album sună puţin altfel faţă de cele din film din punct de vedere al calităţii. Am încercat să ascult şi versiune FLAC (adică acelea necompresate de pe CD-urile originale), dar problema cred că e de mixaj în sine. În filme, cel puţin în encode-urile pe care le am eu, se distinge foarte clar linia instrumentală de linia vocală, sună mai clar, mai pătrunzător.

   Versurile sunt, ca de obicei, scrise de Kajiura Yuki, astfel că se întâlnesc temele predominante în lucrările ei, cum ar fi iubirea, în strânsă legătură cu teme precum singurătatea, dorinţa puternică, care poate duce spre eternitate sau moarte, visul  şi amintirile, alături de motive derivate din aceste teme. Toate acestea întâlnindu-se şi în Kara no Kyoukai, de altfel. Muzica este iarăşi scrisă tot de ea, şi prezintă gama largă de instrumentaţie specifică ei, de la tot soiul de instrumente cu coarde precum pianul, vioara, chitara, până la flautul întâlnit din când în muzica ei şi aşa-zisa percuţie sintetică.

   Printre melodiile care mi-au stimulat imaginaţia se numără, în principal, oblivious, fairytale şi ARIA. Încă nu înţeleg perfect întreg mesajul transmis prin versuri pentru că de obicei o frază se întinde pe două sau mai multe versuri şi din cauza fragmentării nu mai percep întregul aşa cum trebuie, dar tot am reuşit să prind esenţa şi să-mi formez o viziune proprie. Când am văzut filmele şi am înţeles mesajul adevărat, mi-am dat seama că în esenţă era foarte simliar cu ceea ce percepusem eu.

   Coperta albumului este ciudat de colorată pentru Kalafina, dar totuşi mie mi se pare frumoasă. Videoclipurile nu sunt nimic extraordinar, au pur şi simplu acea atmosferă tipică trupei, un soi de calm alăturat blândeţii, plus tot cadrul ăla pur şi simplu frumos, cu haine superbe şi camere antice.

   Ca şi, să-i zicem eră, în cariera grupului Kalafina, Seventh Heaven se simte cumva a fi un început, dar nu prin muzică, ci mai degrabă prin faptul că membrii sunt instabili, precum şi faptul că grupul pare într-un fel să depindă de Kara no Kyoukai. Vestimentaţia fetelor merge pe aceleaşi principii, bazându-se pe acel stil ce pare a fi derivat din moda gotică, dar modul particular în care sunt alcătuite hainele, precum şi culorile alese, parcă denotă într-un fel aceeaşi instabilitate.

   Albumul a fost lansat în aceeaşi cu single-ul „Lacrimosa”, melodie folosită ca al doilea ending pentru Kuroshitsuji *nostalgieeee*, ceea ce într-un fel seminifică sfârşitul relaţiei dintre grup şi seria Kara no Kyoukai. Eu personal mai întâi am ascultat albumul, şi la scurt timp am văzut filmele, deşi aş fi preferat ordinea inversă; în orice caz, relaţia dintre cele două e prea puternică pentru a cunoaşte doar una dintre părţi.

Am să vorbesc şi despre Kara no Kyoukai în curând, dar, simplu spus, seria mi-a plăcut foarte mult.