Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

luni, 1 iulie 2013

Uta no☆Prince-sama♪

"De ce sunt atât de speciali?"
"Pentru că strălucesc într-un aşa fel
încât nu pot să-mi iau ochii de pe ei."
☆*・゜゚・*\(^O^)/*・゜゚・*☆

      Strălucirea nu are limite. Ea porneşte din izvorul nesfârşit al fabulosului fiinţei umane, pătrunde adâncurile universului şi hrăneşte flacăra stelelor, pentru ca apoi să se întoarcă, atrasă de unicitatea fantastică a farmecului uman, şi să se reflecte tot în fiinţa umană, făcând-o să emane o fericire orbitoare.


      Dar se pot întâmpla şi combustii spontane! Arderi de creieri! Scâtei în inimă şi contractări incontrolabile ale muşchilor. Eventual şi nişte sânge pe nas...fericirea asta!
      ...Şi aş putea să fac mişto pe subiectul UtaPri până poimarţi. Dar acum sunt aici ca să-mi scriu postarea despre...chestia asta, pe care voiam s-o scriu acu' vreo doi ani. De atunci a început nebunia! Să v-o iau uşor, cronologic, şi cu nişte nostalgie.
      Mă duc eu...poate chiar pentru prima dată, nu-mi amintesc sigur, la Misaki acasă, prietenă'mea de suflet şi fiinţa cu care pot ţipa în mijlocul nopţii şi/sau străzii fără inhibiţii. Bine, la vremea aia ne ştiam de...câteva luni, puţine chiar. Oricum noi am fost ceva gen dragoste la prima vedere. Cam aşa şi cu UtaPri ăsta. Am fost, deci, la ea acasă, şi, normal, face ea "hai să-ţi arăt ceva".
      Şi-mi arată hoarda asta de dudui, nu, tipi, îmbrăcaţi colorat şi dând pe acolo din funduleţ şi cântând ceva explozibil pe acolo, în orice caz, prima mea impresie a fost "ce naiba tocmai am văzut...ce idoţenie...!". Undeva de pe la a 2a vizionare a început nebunia. Şi din cauza chestiei ăsteia cred că n-a fost lună în ultimul an de zile în care colegă'mea Anna, că de la ea a pornit la Misaki şi de la Misaki la mine ofc, să nu-mi zică "dacă nu eram eu voi n'aveaţi după cine să ţipaţi azi". Vai cât de adevărat.
      Măi asta o să fie o postare mare. Şi încărcată cu ţipat virtual. GYAAAAAAAAAAAAAAAAAHHHH i kno u hear me i kno i did. LOVE IS ALL QUARTET★NIGHT! excuse me while i like drown myself in POASON KISS i mean they actually used the french word these fabulous fuckers I MEAN look at the word in katakana it looks so fucking sexy from my point of view ポアソン these are some fabulous curves i've surely gone mad.
      ...Şiiii chestii de genul. U don wanna see me goin cray cray. I'm already doin it tho. LOVE WO KANJIRO bitches feeeel dăă looove. *facepalm* Reeevenind cu creierii pe pământ, deşi cu vocile ăstora în urechi e cam imposibil.
      
       Don'şoara Nanami Haruka habar n-are unde naiba sunt părinţii ei, şi niciodată n-a fost destul de luminată la minte să-şi pună întrebări în legătură cu acest fapt. Sau poate că au omis ăştia în anime, că oricum părinţii sunt irelevanţi. Nuuuu e ca şi cum ar putea să facă ceva ca să împiedice nunta/nunţile care se vor abate peste fata lor. În fine, lăsând măritişul. Defapt nu! Deci, MISS NANAMI pleacă de acasă cu vise mari şi nişte cunoştinţe minimale despre muzică preluate de la bunică'sa magică care a învăţat-o melc melc codobelc la pian când era mică. Un' se duce? La măritiş! Eeeeh ce v-am spus eu?! Haruka vrea să aibă o poveste pasională şi scâteietoare de amor cu cărţile de muzică de la Academia SAOTOMEEEE. Totul pentru a devenit soţia fidelă a don'şorului zâmbet contagios Hayato, născut din praf de stele şi binecuvântat de zânele frustrării. Acolo însă Haruka dă peste un zid gros şi imposibil de trecut. Nu, nu e vorba de faptul că nu ştie praf de muzică şi pare să aibă un soi de incapabilitate socială care o face capabilă să interacţioneze numai cu indivizi tot aşa trecuţi prin praf de stele, ci de un zid atât de orbitor încât nici până astăzi nu ştie defapt ce este acesta. Pare vag a fi prezenţa a şase, apoi şapte tineri care sunt total fascinaţi de ochii ei de peşte măsliniu. Ce va face Haruka, va reuşi să ajungă la alesul inimii sale Hayato, sau se va îneca într-o orgie de muzică?! AAAAMÂNDOOUĂ şi defapt niciuna.
       Văăăălei Doamne ce-am făcut acolo. I REGRET NOTHING! Cum aş putea fi acum serioasă în legătură cu UtaPri?! CUUUM? somebody tell me!
       Bun acum v-o iau şi sistematic de dragul...păstrării unui gram de sănătate mintală aici.
       Deci, Nanami Haruka este o tânără adolescentă care reuşeşte să intre în prestigioasa academie de muzică Saotome. Intră astfel la liceu cu dorinţa de a deveni un compozitor pentru idolul ei, Hayato. Este însă prinsă în haosul magic şi fabulos al academiei, creând astfel o lume a iubirii şi a muzicii. Mi-e lene să vă zic mai multe despre poveste, oricum e irelevantă. Atunci care naiba e substanţa UtaPri? EEEEEEEH!
       Ce-i UtaPri? O mică industrie. Bine, în Japonia. Până aici la noi ajunge doar anime-ul, în principal. Baza este un joc otome lansat undeva gen 2010. Adaptarea anime a fost lansată în vara 2011 şi eu am prins-o undeva de pe la episodul 3. Între timp un al doilea joc, apoi al treilea şi apoi al doilea sezon anime în primăvara lui 2013. Şi multă muzică pe lângă. Pentru mine UtaPri e una dintre seriile din faza de...început târziu al perioadei mele de anime care evident încă duce. Am consumat mare parte din ea şi sper să nu se termine eveeeer. Jocurile vor fi primele jocuri pe care le voi juca când voi avea posibilitatea să joc ceva de genul.
Gif-uri făcute de această persoană.
        Povestea este simplă, apoi stupidă. Da. Recunosc că acestă chestie e o stupizenie. De câteva săptămâni, defapt ultimele două luni, îmi tot dau palme peste moacă când mă uit la anime-ul ăsta. Primul sezon n-a fost chiar aaaşa, sau pur şi simplu eram eu mai mică. Facem pariu că jocul e mai solid. În fine, povestea e deloc specială şi dureros de previzibilă. Glumele nu sunt deloc amuzante dar sunt destule aspecte stupide de care se poate râde. Şi totuşi nu e aşa rea. Defapt e o poveste despre iubire şi legăturile dintre oameni prin muzică, doar că acest concept în sine e prezentat într-un mod relativ jalnic. Totuşi, sunt nişte momente cu romanţă simpatică. Asta în anime. Eu am ascultat şi nişte drama CD-uri, şi alea sunt mult mai bune. N-au eroina, pentru început. Prezintă băieţii care o înconjoară în anime interacţionând doar între ei, sunt glume amuzante şi momente simpatice, drăguţe. Povestea e pur şi simplu un otome tipic cu o eroină prost făcută. Don't get me started with those eyes. Şi ah da, sezonul doi are nişte goluri, chestii care s-au întâmplat în perioada dintre sezoane şi care probabil explicate ar fi spoilere la jocuri dar totuşi cum naibii şi-a bătut Sho frica de înălţime? I can sort of guess how...
             Arrrrta e miştoacă. Character desing-ul e făcut de o super duducă numită Chinatsu Kurahana (a lucrat şi pentru Nitro+Chiral, deci arta din Togainu, Lamento şi Sweet Pool e ai ei, plus character design-ul şi alte chestii pentru Aquarion Evol), arta pentru jocuri am impresia că e a ei. E un otome, deci toată lume arată frumos, teoretic atractiv. Fundalurile sunt frumuşele, îngrijite, cu o uşoară strălucire unde e nevoie, dar nimic deranjant. Multe efecte cu steluţe şi chestiuţe, mai ales în al doilea sezon. Hainele mie îmi plac, cu câteva excepţii, sunt echilibrate şi interesante, uneori uşor ieşite din comun dar aranjate cum trebuie. Naibii că ăia sunt frumoşi deci multe chestii ciudate stau bine pe ei. Figurile în sine sunt făcute cu atenţie, părul are un soi de umbre miştoace rău (see Camus) şi privirile sunt clare şi detaliate. Opening-urile sunt şi ele interesante, rapide. Prezintă deci mişcare, plus nişte elemente cosmice care mie personal îmi plac deşi multă lume le vede ca fiind stupide. Sunt nişte opening-uri standard, dar au un anume farmec. Ending-urile sunt nişte secvenţe din aşa zise concerte ale băieţilor, chestii colorate şi strălucitoare. Pe mine sincer mă fac să zâmbesc. E atent făcut UtaPri, din punct de vedere vizual.

             Muzica e probabil cam jumătate din ceea ce înseamnă UtaPri şi este compusă şi scrisă de o gamă largă de oameni ce provin dintr-un grup numit Elements Garden. Asta de la joc până la coloana sonoră din anime şi cântecele adiacente. Coloana sonoră din anime am asculat-o separat şi nu e nimic extraordinar, e drăguţă şi echilibrată, se potriveşte cu seria. Am undeva jos în playlist-ul meu o melodie frumoasă rău la saxofon, "for dear...", deci coloana sonoră are şi nişte bijuterii pe acolo. Mi-a plăcut mult în primul sezon versiunea la pian a opening-ului, Orpheus. Aşa că, temele muzicale sunt, la ambele sezoane: opening-uri cântate de Miyano Mamoru şi ending-urile fiind cântece de grup ale protagoniştilor. Mie îmi plac mult, ele defapt sunt cântece energice şi care prind repede.
             Cât despre restul muzicii, e foarte diversă. Fiecare personaj are un instrument la care ştie să cânte şi de obicei se încearcă integrarea aceluia în cântece. Astfel că există tente de toate, dar habar n-am dacă se poate integra totul într-un anume gen. De menţionat este tot saxofonul lui Jinguuji, instrument al cărui sunet eu din anime-ul ăsta l-am învăţat. Am ascultat mare parte din melodii, nu încă pe cele din sezonul ăsta pentru că vreau să fac ceva drăguţ şi să le ascult când merg la mare (acum doi ani s-a nimerit la fel şi de ce să nu-mi insuflu eu nişte nostalgie drăguţă). Dintre preferate se numără mai toate melodiile lui Shinomiya Natsuki (care apropo toate au subiect legat de stele, i mean look at the titles "Orion de Shout Out", "Andromeda de Kuchizuke wo" (alea's constelaţii dragilor) şi alteeele. Chestia asta în sine mi se pare foarte drăguţă şi m-a făcut să învăţ nişte chestii. Tocmai mă uitaşi pe site la observatorul astronomic, ehee. Asta şi cu Starry Sky m-au făcut interesată rău de stele, so fuck yeah anime and shit are actually good for smth.

Aaaapoi, despre favorite şi muzica cântată în UtaPri aş putea vorbi la nesfârşit pentru că este muuultă, aşa că hai s-o lăsăm pe altă dată. Poate vă povestesc odată şi despre drama CD-urile alea, aş putea să le traduc, să vi-i imaginaţi pe Camus şi Cecil sărind coarda, pe Masato gătind like a good waifu, pe drăgăleşenia aia de Ai îndrăgostit şi pe Tokiya făcând pe regele. Eh astea da chestii bune. Ca să termin cu muzica, îmi plac în general baladele care sunt puţintele (Winter Blossom a lui Ai e o superbitate), mai mereu m-am găsit să-mi placă cântecele lui Ren şi Masato (i mean sax and electric guitar thats like murder) şi tot ce înseamnă QUARTET★NIGHT.

Asta e o bucăţică din partea de drama cd de pe cd-ul cu duetul lui Camus şi Cecil. Practic se întâmplă asta:  Camus vorbeşte mândru despre palatul lui şi despre faptul că el e conte, iar Cecil i-o taie foarte natural şi fără să-şi dea seama, spunându-i simplu "Conte...? Eu...sunt prinţ". Evident că prinţul e superior contelui, asta vrea să exprime şi Cecil. Camus face o pauză de şoc şi-şi reia firul fără să răspundă, ignorând total remarca lui Cecil.
             Hai să intru puţin şi în subiectul drama CD, că sunt multe. Primele le-am auzit acum muuult timp, normal :)). De obicei vin la pacheţel cu cântece cântate în duet sau în trei şi prezintă poveşti diverse, în principal interacţionare între personajele masculine sau interacţionare directă cu eroina, de data asta ascultătoarea. Sunt mult mai puţin stupide decât anime-ul şi într-un fel stimulante pentru imaginaţie. Şi sunt chiar destule, dintre care se pare că am ascultat mare parte. E imensă seria asta frate. Momentan preferatele mele sunt cele cu senpaii, "Debut Unit CD", pur şi simplu pentru că eu ador tot ce înseamnă QUARTET★NIGHT. Plus că senpaii îi impulsionează pe kouhai şi invers, e foarte interesantă relaţia dintre ei. Plus că, din cauza diferenţei de timpi dintre anime şi jocurile de la care pornesc drama cd-urile, se observă relaţii mai apropiate, mai puţin formale între personaje. Sau pur şi simplu în anime n-au timp ăia să interacţioneze că sunt toţi cu ochii pe Haruka.
             Personajele...hăăhăăă începem! De dragul menţionării - jocurile sunt trei mari şi alte minuni pe lângă. Primul, cu simplul titlu "Uta no☆Prince-sama♪", are rute pentru cei şapte din STARISH (deci îl include şi pe Cecil). După ăsta e făcut primul sezon din anime. În "Uta no☆Prince-sama♪ Debut", după care e făcut al doilea sezon, apar senapii, dar n-au rute, deci totul se rezumă tot la STARISH. Apoi, în cel de-al treilea, "Uta no☆Prince-sama♪ All Star", există rute doar pentru cei patru din QUARTET★NIGHT, Tsukimiya Ringo şi Hyuuga Ryuuya plus o rută numită "Rainbow" care pare să fie cu cei din STARISH. Sincer, pe ăsta vreau cel mai mult să-l joc. Hai să-i grupez cumva că dacă-i iau pe rând stăm până mâine. BAAA NUUUU...*sigh* how can i not fangirl every each one of 'em? De menţionat că-i iubesc pe toţi...mmmdaaa. In no particular order:
             Nanami Haruka! Deci era s-o sar practic fără nicio problemă, dar am uitat că totul se învârte în jurul ochilor ei de peşte măsliniu. Care probabil sunt chestia care o face de neuitat. La primul sezon făceam mişto de ei, acum toată lumea s-a obişnuit. Este tipica noastră eroină otome. Mă întreb ea cum vede prin ochii ăia...this is like neverending, the talk about her eyes. Nu-mi amintesc să fii făcut ceva extraordinar în afară de minunea aia în care a reuşit să înveţe să citească partituri în câteva zile. Şi să compună cântece bune după câteva săptămâni. Seiyuu ei este Miyuki Sawashiro (the fabulous Celty in Durarara!!, Yano Ayane în Kimi ni Todoke), una dintre vocile feminine pe care le iubesc, dar nu pentru rolul acesta. Sawashiro foloseşte aici o tonalitate înaltă şi vocea defapt ei sună bine ceva mai grav, mai sexy. Dar face o treabă foarte bună cu Haruka şi e unul dintre aspectele care a făcut personajul ceva mai plăcut.
             Ittoki Otoya este genul acela de personaj al cărui zâmbet l-aş mânca. E de-o seamă cu Haruka şi mi-am făcut spoiler major din jocuri despre trecutul lui care defapt e foarte amuzant. Pentru că în anime abia se dezbate trecutul personajelor. În sezonul doi în special a fost praf de kawaii, el oricum e un soi de airhead cu ambiţii mari, ataşament puternic şi optimism maxim. E un personaj foarte plăcut şi simpatic pentru his carefree attitude, şi pur şi simplu drăguţ prin modul în care reacţionează când se găseşte singur cu Haruka. E pur la inimă, copilul ăsta. Seiyuu este Terashima Takuma (cunoscut în principal pentru rolul ăsta şi rolul lui Apollo din Sousei no Aquarion), care şi-a făcut loc prin industrie de curând. Nu mă omor după vocea lui, i-am ascultat un album pentru el ca şi personaj în sine îmi place, şi cântă bine, dar nimic extraordinar de pătrunzător aşa cum aş vrea eu. Cântecele lui Ittoki sunt drăgălăşenii optimiste cu clasica instrumentaţie percuţie-bas-chitară electrică (şi uneori acustică), pentru că personajul cântă la chitară. Sunt genul de melodii care aduc un zâmbet, dar nu unul imens.
              Ichinose Tokiya...MAMOOOO-CHAAAAN! Mmmhm, revenind. Deci seiyuu-ul face jumate de personaj pentru mine. Ăsta e singurul care are ceva dezvoltare/schimbare între sezoane. La început e un pesimist cu nasul pe sus care defapt e frustrat mai de toate, dar apoi e plesnit bine de palma orbitoare a luminii magice a Harukăi. =)) Când l-am văzut în al doilea sezon zâmbind am zis că şi-a stricat ceva la creieraşi. Tokiya e un clişeu clasic, personajul la început rece, distant, dar al cărui zid aparent gros ce-i înconjoară sufletul e defapt foarte uşor de spart. Pare a fi un suflet ce-şi trăieşte muzica intens, deşi asta îi iese într-un mod cam haotic. Probabil că defapt e genul de personaj care are nevoie de cineva lângă el pentru a putea trăi în armonie, are nevoie de cineva care să-l echilibreze. Habar n-am de ce consideră că Haruka ar fi în stare să facă asta. Şi aşa am devenit subit interesantă de ruta lui. Ceea ce-mi aminteşte de secvenţele alea în care dormise topless şi toată naţiunea de fane a căzut la pământ din cauza hemoragiilor nazale (sincer şi mie mi-a scăpat ceva pe nas, că de) şi pe Mamo-chan care-l acuza că e erotic. Şi aşa trec frumos la seiyuu, Miyano Mamoru (...Yagami Light în Death Note, Tamaki Suoh în Ouran, Kida Masaomi în Durarara!!, Zero Kiriyuu în Vampire Knight şi lista merge până mâine, mai na, Death the Kid în Soul Eater...). Mamo-chan este o bucată de soare, nu altceva. Tipul are o personalitate şi o voce care încălzeşte sufletul. Este unul dintre seiyuu mei favoriţi şi prima voce pe care am recunoscut-o în anime, chestie pe care probabil am uitat s-o menţionez în postarea aia despre el de acu' mai bine de un an. Mi s-a stins pasiunea pentru seiyuu între timp dar flacăra originală e încă acolo undeva. El face o treabă minunată oricând aşa că n-a avut probleme cu simandicosul de Tokiya, l-a făcut să sune mai blând chiar. Astfel că melodiile lui Tokiya sună toate geniale, pentru că Mamo-chan are o voce foarte miştoacă (unul dintre cei mai buni seiyuu la cântat după părerea mea). Favorita mea sincer nu ştiu dacă există, dar mă trezesc cântând Nanairo no Compass des pentru că e uşor de cântat pentru mine. Mişto rău e şi Believe My Voice (a cântat-o cândva în primul sezon) şi opening-urile alea sunt distrugătoare. Şi a da Tokiya n-are instrument că doar vocea lui Mamo-chan e de ajuns să dea lumea pe spate.
IT'S BAAAAACK gosh ill forevă love dis gif

              Hijirikawa Masato aka samuraiul iubirii. Îl iubesc într-un aşa fel încât l-am făcut protagonistul unei poveşti d'ale mele. I really like that one, u know, although it took me like forever to finish it. Masato este graţios precum liniile unui kimono, precis precum tăieturile unei katane şi blând precum sunetul pianului său. Pare a fi un personaj cu inima închisă, doar că tot ce vrea el e să găsească pe acel cineva căruia să i se dedice, tocmai de aceea nu se consumă cu cei din jurul său. În interior e un suflet ce-şi trăieşte fiecare clipă intens, un romantist cu prea puţină experienţă pentru a se putea exprima liber. Educat într-un mod strict, e genul de bărbat care preferă să aibă ordine atât între lucrurile sale, partiturile sale, cât şi în sentimentele lui. Însă, pentru că s-a dezvoltat cu un simţ al decenţei care duce la o anumită ruşine, atunci când se loveşte de ceva cu adevărat intens, devine confuz şi probabil acţionează în mod greşit. ...facem pariu că aşa e în joc, sunt mai mult ca sigură. Plus, am scris despre el, Masato a fost eroul meu, don't ask me why, dar simt o apropiere de el pe care n-o simt faţă de al personaj din UtaPri. E absolut pentru că este tradiţionalist, ceea ce pur şi simplu îi accentuează această întreagă atmosferă onorabilă care-l înconjoară şi care vine din adâncul fiinţei sale. Se îmbracă deci în kimono, face shodou, caligrafie, care necesită o anume stare mentală şi spirituală, găteşte şi-i place să gătească, este deci grijului. Ce să mai, bărbatul perfect. Seiyuu este Suzumura Kenichi (Hitachiin Hikaru în Ouran, Lavi în D.Gray-man), o altă voce japoneză superbă. Suzumura are o carieră în muzică de ani buni şi să nu uităm rolurile din yaoi auch şi o voce foarte plăcută în ambele instanţe. Pentru Masato foloseşte o tonalitate foarte joasă şi clară, de obicei personajele lui au voce mai înalte, ceeea ce se observă în cântece. Melodiile lui Masato în principal îmi plac, mereu m-au atins undeva în kokoro no oku soko, am cântat "Knocking on the mind" o grămadă la viaţa mea (mi-e mai uşor să cânt melodii cântate de bărbaţi că eu am vocea relativ joasă deh), ador Most Fortissimo şi şi acum mă topeşte duetul ăla al lui cu Ren. Instrumentul lui e pianul, integrat în mare parte din melodiile în care Masato se găseşte.
              Ren Jinguuji este probabil copilul zeului iubirii şi pasiunii cu o pământeancă frumoasă, picat ca o vrajă din cerurile în care sălăşluieşte nucleul mortal al dragostei. Or just our resident playboy. Ceea ce-l face iubit de muuulte inimi de fane. Să ne amintim de faza cu duşul. Personal, mie îmi place de Ren dacă mergem pe presupunerea că odată ce-şi găseşte iubirea adevărată rămâne fidel alături de ea. Ceea ce în otome se întâmplă. Ca şi personalitate, e clar - e sociabil, uneori tinde să se apropie prea tare dar niciodată n-o face în mod serios, e încrezător în sine şi are trăiri intense. El are un soi de dezvoltare în sezonul doi pentru că trece peste o problemă stupidă care-l ţinea legat în mod psihic. Când spun Jinguuji eu mă gândesc la saxofon. Intens, spontan, ce lasă o impresie puternică şi de durată, care se evaporă într-un mod plăcut. Seiyuu este Suwabe Junichi (Aomine Daiki în Kuroko no Basket, Undertaker în Kuroshitsuji), o voce pur şi simplu distrugătoare. Asta, în tonalitatea joasă şi blândă. Este un japonez cu vocea groasă, chestie mai rar întâlnită. Şi totuşi sună într-un fel cald. E absolut perfect pentru Ren. Suwabe în sine este un personaj absolut genial, are omul ăsta un umor distrugător. Cât despre melodii, normal că toate au magicul saxofon, toate vorbesc despre pasiune şi sunt pasionale. Favorită n-am pentru că-mi plac absolut toate.
              Natsuki Shinomiya este misterul seriei. Deci omul ăsta pare a fi un personaj destul de complicat dar în anime abia dacă arată ceva peentru că deh aşa e cu adaptările din otome. Se ştie de la început că are dublă personalitate, Satsuki fiind a doua, care iese la iveală prin motivul stupid al momentului în care Natsuki îşi dă jos ochelarii. Nu ştiu de ce, dar am impresia că Natsuki nu e deloc conturat cum trebuie în anime. El practic e un individ de...1,86 m care adoră dulciurile şi chestiile drăguţe. Ceea ce vreau eu să zic e că Natsuki în sine nu e o drăgăleşenie, dar modul în care se comportă îl face dulce în modul ăla aproape usturător, şi asta nu într-un mod rău. Tocmai această contradicţie dintre modul în care arată şi cel în care se comportă este ceea ce-l face atractiv. Şi totuşi, e un motiv stupid, într-un fel. Natsuki mă atrage din cauza spontanităţii lui şi sincerităţii lui, în aparenţă el este un caracter simplu. În fine, e un personaj complex, să vedem ruta din joc. Seiyuu este zeitatea numită Taniyama Kishou (Tsukimori Len în La Corda d'Oro şi Ikki în Amnesia). Din cauza cântecelor lui Natsuki am descoperit GRANRODEO, formaţia a cărui solist este KISHOW. El în sine este un om carismatic şi spontan, uşor nebun şi căruia-i place să se bucure de viaţă. Dintre melodiile lui Natsuki voi iubi veşnic Orion de SHOUT OUT i mean look at the title it says all, dar absolut toate îmi plac pentru că e imposibil să nu-mi placă ceva cântat de KISHOW. Instrumentul lui e defapt şi de drept viola.
Adăugaţi o legendă
              Kurusu Sho este mofturosul meu favorit dintre toate stelele astea din STARISH. Ce pot să zic, îmi plac tipii aroganţi. Am mai zis asta, dar m-am îndrăgostit de el din secunda în care i-am văzut mâna cu unghiile negre şi brăţări cu ţinte mişcându-se graţios. Ciudat mod de a crea o mică obsesie. Sho probabil e genul de personaj considerat enervant de unii - e un puştan gălăgios care mereu simte că are ceva de spus. De obicei el se enervează cel mai repede dintre toţi şi nu ezită să exprime asta, e temperamental şi, în ciuda complexului legat de înălţimea sa, am impresia că se simte pur şi simplu superior. Pentru că e mic şi slab, normal că vrea să fie masculin; la exterior nu e, dar, sincer, mie dintre toţi ăştia şapte din STARISH, Sho mi se pare, ca şi personalitate, cel mai masculin. Are, ironic, frică de înălţime, totul dintr-un motiv extraordinar de amuzant, peste care se pare că până în sezonul 2 trece subit. Pe mine aspectul ăsta chiar mă interesează. Deee asemenea, ador modul în care se îmbracă Sho, îi păstrează aura aia drăguţă a lui care defapt inevitabilă, şi totul arată mişto. Seiyuu este Hiro Shimono (Katsuragi Keima în Kami no mizo shiru sekai şi Yoshii Akihisa în Baka to Test to Shoukanjuu), o voce, simplu spus, spartă. Nu se observă aşa tare când vorbeşte şi defapt aspectul ăsta în sine nu e aşa deranjat pentru că tipul ştie ce face, dar niciodată o melodie d'a lui n-o să poată să sune blând. Într-un fel...se potriveşte foarte bine lui Sho pentru că accentuează personalitatea lui, îl face să iasă în evidenţă. Dintre melodii preferata mea e Otokogi Zenkai, iar cu restul se întâmplă să fie piese care chiar să nu prindă la mine. Instrumentul lui este vioara.
               Aijima Cecil este un personaj nobil în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că haosul nu era complet fără un prinţ, l-au creat pe bronzatul ăsta mistic şi l-au prezentat într-o sesiune de zbor prin univers (sunt multe în anime). În primul sezon a stalk-uit-o pe Haruka în forma unei pisici şi a apărut într-un singur episod în forma lui adevărată. Nu m-a interesat deloc persoana lui până în al doilea sezon, pentru că e bronzat copilul şi eu sunt rasistă. Haaha, nuu, pur şi simplu n-a fost dezvoltat îndeajuns încât să mă intereseze. În sezonul doi se alătură găştii şi e chiar simpatic. E genul acela de personaj care iubeşte intens de la bun început, pur şi simplu vine şi declară fără nicio fază "this woman is mine bitches". E într-un fel arogant, dar, pentru că e străin, se comportă într-un fel amuzant. Apasă într-un fel pe cuvinte care mereu pe mine m-a gâdilat pe ureche mai mereu. Pare a fi foarte tipic, din punct de vedere romantic, adică cu siguranţă e blând şi grijului şi deja pot să văd cum o să fie ruta din joc. Seiyuu este Toriumi Kousuke (a cărui voce eu am învăţat-o din rolul lui Akira în Togainu, apoi mai are roluri ca Saitou Hajime în Hakuoki şiii Kiba în Naruto), a cărui voce sună mult mai bine pe o tonalitate mai joasă decât în rolul lui Cecil (adică Akiraaaa). Cât despre muzică, abia dacă am ascultat melodiile lui, dar normal că au o tentă orientală. Nu mă omor după ele pentru că ToriKou cântă sus, dar sună decent. Sună foarte frumos în duet-ul lui cu Camus, tho. Instrumentul lui Cecil ar fi flautul şi vai ce i se potriveşte.

              Cam asta ar fi cu ST☆RISH, stelele astea picate din curcubeu. Cât despre muzica lor ca şi grup, melodiile sună foarte bine şi vocile sunt grupate interesant. Preferata mea e cu siguranţă Mirai Chizu din primul sezon, dar cu siguranţă Maji Love 2000% va rămâne întipărită bine pentru mişcatul frumos din şolduri pe care-l oferă personajele. Sincer, cântecele în sine nu sunt extraordinare, dar sunt cumva speciale pentru mine, mă fac să zâmbesc. 
              Cât despre profesorii lor, sunt personaje care mereu mi-au plăcut. Shining Saotome, directorul academiei aceleia, a lăsat o impresie puternică încă din prima secundă în care a apărut. Cel mai interesant este limbajul lui, care combină japoneza cu engleza şi faptul că pare a avea o rută în jocul original. Apoi ar mai fi cei doi profesori, Tsukimiya Ringo şi Hyuuya Ryuuya. Ringo-chan e o drăgăleşenie deşi practic ea e un tip; mereu mi-au plăcut rochiile ei strălucitoare şi atitudinea optimistă. Iar seiyuu-ul ei este Nakamura Yuuichi, care sună extraordinar de bine ca femeie deşi el e evident bărbat. Hyuuga-sensei este un personaj interesant, mai ales pentru faptul că-l face pe Sho al meu să poarte o fustă. 
                În al doilea sezon al anime-ului apare un grup rival numit HEAVENS care...a venit la fel de repede precum a plecat. A fost un element foarte predictibil, dar totuşi interesant. Format din trei personaje destul de interesante, HEAVENS m-a făcut să mor de râs când au venit pe scenă cu un dragon ce sufla flăcări albastre. Ootori Eiichi, care pare să fie centrul grupului, m-a amuzat cu atitudinea lui care habar n-am dacă e sadistă sau masochistă sau cel mai probabil amândouă. Seiyuu lui este Midorikawa Hikaru, şi aici foloseşte o tonalitate similară cu cea pe care o foloseşte pentru Shiki în Togainu, deci n-am putut să nu fac legătura şi să râd văzând-ul pe Shiki în faţa Harukăi. Singurul personaj shota din UtaPri care într-un fel mă calcă pe nervi este Mikado Nagi, alt membru HEAVNES, care se supranumeşte "cel mai drăguţ din univers". Defapt un puştan arogant şi narcisist de 13 ani care face mişto de Sho şi înălţimea lui. În final îl avem pe Sumeragi Kira, genul acela de personaj cu figura veşnic neschimbată şi ale cărui replici le numeri pe degete. Grupul în sine este interesant şi ar fi putut fi dezvoltat, dar deh. Melodia lor sună minunat şi jalnic în acelaşi timp, dar vocile se armonizează bine.

              Despre iubiţii mei din QUARTET★NIGHT am hotărât să fac altă postare pentru că altfel chestia asta ar ieşi infintă, plus, trebuie să mă mai documentez că abia ştiu ceva despre ei.
              În final, stau şi mă gândesc...deşi chestia asta a fost stupidă în ultimul timp, vreau al treilea sezon. Faza e că existe şanse să se facă, având în vedere că există un al treilea joc. Chiar aş vrea să văd, 13 episoade pline de QUARTET★NIGHT, deşi am impresia că există posibilitatea să fie făcute praf. Oricum, UtaPri ocupă un loc ciudat de special în inima mea şi deşi îi recunosc calitatea medie, continuu să o iubesc ca şi serie întreagă. UtaPri mi-a introdus ideea de seiyuu, de aici am învăţat eu vocile acestora şapte din STARISH. Seria în sine m-a purtat către alte minuni de care mă bucur şi astăzi şi sincer...nu vreau să se termine. Mi-e ciudă că am să fiu n ani întârziere atunci când am să joc jocurile.
              Această serie o recomand cu plăcere şi totuşi cu atenţie, în principal fetelor care sunt destul de deschise la minte şi tolerante încât să se poată bucura de aşa ceva. Sau oricui vrea să facă mişto de personaje. În orice caz, UtaPri nu se rezumă numai la anime, şi are multe aspecte minunate. De care sper să mă pot bucura în continuare mult timp de aici încolo...  

....
......
........
OOOOH DA A FĂCUT CINEVA UNUL DIN ASTEA ENJOY FOOOLKS click on the mathafucking image for link

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top