Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

joi, 4 iulie 2013

Anime Primăvară 2013

It's that time of the year again dudes.

DUMINICĂ
日曜日

Suisei no Gargantia
                Principalul motiv pentru care m-a interesat Gargantia a fost faptul că scenariul e scris de Urobuchi Gen (PSYCHO-PASS duuudes also Madoka). Şi sincer, Gargantia s-a dovedit a fi o mică bijuterie. Începutul m-a lăsat cu un „uaaaauu ce taaare!”. În viitorul îndepărtat, oamenii populează întregul univers şi trăiesc pe diverse planete, însă pe baza unor medii parţial artificializate. Omenirea se află într-o luptă continuă cu monştrii „Hidiuze”, stilul lor de viaţă şi mentalitatea lor fiind dominată de acest aspect. Tânărul locotenent Ledo, alături de Chamber, robotul pe care acesta îl pilotează, este prins într-o poartă interdimensională în timpul unei bătălii, şi ajunge astfel pe Pământ. Însă în acest viitor planeta arată cu totul altfel – solul a fost total acoperit de ape şi oamenii trăiesc organizaţi în flote, navigând pe mare. Povestea este genială, sincer. Ce se întâmplă e tot imprevizibil, până la final, iar când încep să se dezvăluie chestii, totul devine minunat. De asemenea, e foarte interesantă ideea de cineva venit dintr-o lume avansată tehnologic într-o lume mai puţin avansată – se holbează ăia la Chamber acolo zici că e o minune. Bine, chiar este. Ledo în sine e simpatic rău, defapt el la suflet e un băiat obişnuit, dar crescut ca un soldat. Restul personajelor la început mi s-au părut uşor stresante, dar până la final toată lumea îşi găseşte locul în poveste şi fiecare ajunge să aibă valoarea lui. E foarte drăguţă dezvoltarea firului narativ, pentru că se începe cu motive simple, relaxante, apoi bamf loveşte adevărul. În fine, un scenariu bine făcut. Arta e miştoacă rău, Gargantia arată extraordinar, şi roboţii, bine, sunt puţini, arată foarte mişto. Hainele sunt interesante, vor să pară unice, cu un aer de vechi şi totuşi nou. Seiyuu îmi sunt în mare parte necunoscuţi, vocea lui Ledo, Ishikawa Kaito, are puţine roluri, e recent intrat în industrie; Chamber e făcut de Tomokazu Sugita (Kyon în Haruhi Suzumiya, Gintoki în Gintama). Coloana sonoră sună drăguţ, la fel şi opening-ul şi ending-ul, dar nimic special, deşi ca animaţie sunt chiar drăguţe. Finalul a fost minunat, mi-a plăcut foarte mult, şi a fost unul închis, firul narativ a fost relativ inconsitent şi totuşi bine construit în 13 episoade. Plus, avea nişte motive care mi-au amintit de PSYCHO-PASS, ceea ce mă face să vreau să mai văd chestii scrise de Urobutcher. Defapt, după nişte documentare, tipul pare să scrie exact ce-mi place mie. (◕‿◕✿)

Ketsuekigata-kun!
                O mică şi scurtă comedie despre grupele sangvine. În Japonia (probabil în mai toată Asia de Est), grupele sangvine sunt văzute ca un mijloc de cunoaştere a personalităţii omului (cam cum e cu zodiile). Am impresia că chestia asta s-ar putea să fi adaptare după benzile desenate ale unui corean. În fine, episoadele sunt scurtuţe, vreo 2 minute cu tot cu cântecul de sfârşit. Sunt foarte drăguţe, deşi le-am văzut în japoneză şi n-am prins chiar tot. Arta normal că e ceva simplist, iar faza cu seiyuu e genială, pentru că persoana care dă voce unei anumite grupe sangvine are defapt acea grupă sangvină. Toţi cei patru seiyuu îmi sunt cunoscuţi şi mi-a făcut plăcere să-i aud. Gotta love AB-kun for his way to love tho. Plus, la final, când sunt înşirate numele celor implicaţi în proiect, fiecare are grupa sangvină trecută. Şi eu habar n-am care-i a mea.

Haiyore Nyarlko-san!
                Sezonul acesta a fost continuarea seriei care a început în primăvara anului trecut. Primul sezon mi s-a părut mult mai distractiv, sincer. Sincer, nu-mi mai amintesc cum a început totul, dar faza e că extraterestrul ăsta numit Nyarlathotep pică pe pământ paaarcă pentru a proteja planeta. Se întâlneşte cumva cu acest băiat normal numit Mahiro şi devine ataşată total de el. În urma lui Nyarlko apar tot soiul de alţi extratereştrii şi iese haos. Titlul în engleză e „Nyarko-san: Another Crawling Chaos”. În fine, zic extratereştrii, dar ei arată ca nişte oameni normali, doar că nu se comport aşa :)). Povestea e într-un fel all over the place, e bine organizată pe arcuri dar e previzibilă, elementul de bază al anime-ului ăsta e genul „parodie”. Are ceva romanţă (în toate sensurile, fie gay sau straight) dar şi aia e parodiată, defapt de tot se face mişto. Dar asta nu înseamnă că e neapărat amuzant, îmi amintesc că la primul sezon am râs, dar al doilea a fost mai puţin enjoyable. Arta e bine făcută, nimic special, mă omoară însă armura lui Nyarlko şi alte elemente fără sens. Coloana sonoră e chiar simpatică şi sunt o tooonă de melodii, mai ales în sezonul 2, cântate de seiyuu pentru serie. Am adorat opening-ul de la primul sezon, e foarte catchy, mă găseam fredonându-l şi la luni după ce sezonul se terminase. Acum însă le-am skipuit din pur dezinteres, deşi melodiile par drăguţe. Seiyuu în rolul principale sunt nuuumai fete. Asumi Kana (Taneshima Popura adică aia mică în Working’!) o face pe Nyarlko şi odată cu rolul ăsta a devenit una dintre vocile feminine care chiar îmi plac, plus că Asumi în sine e foarte simpatică. Eri Kitamura (Kawashima Ami în Toradora!), alt seiyuu feminin preferat de mine, îl face pe Mahiro şi sună genial de bine în rol masculin. Personajele sunt simpatice în principal pentru că habar n-au ce orientare sexuală au şi probabil nici nu se gândesc că au nevoie de aşa ceva. Deşi genul de personaj al lui Nyarlko m-ar enerva, există ceva la ea care mă atrage, mai ales că în al doilea sezon sentimentele ei devin mai clare. Preferatul meu este Hasuta cuz i have a soft spot for shotas şi cel mai mişto aspect e că Mahiro îi sperie pe ăştia cu furculiţe. Păcat că al doilea sezon n-a fost la fel de bun.

LUNI
月曜日

Arata Kangatari
                Un shounen fantasy, despre un băiat numit Arata, care se trezeşte transpus într-o altă lume, făcând schimb de identitate cu un alt tânăr numit tot Arata, ce aparţinea acelei lumi. Se găseşte astfel în ciudata situaţie de a fi acuzat de asasinatul prinţesei ce gurverna peste acel tărâm, nevoit deci să fugă. Apoi o tipică aventură shounen. Manga e făcută de Watase Yuu, care a scris o grămadă de chestii populare, printre care Fushigi Yuugi. Adaptarea asta ar fi putut să duuuucă, pentru că manga e mare (ceva de gen 200 de capitole şi încă se publică), şi sincer, într-un fel nu m-ar mira un sezon 2. Povestea nu e mare fază, e interesantă, are nişte motive tradiţionale şi personaje destul de miştoace. Arta nu-i nimic special, coloana sonoră la fel, opening-ul nici el ceva extraordinar. Mi-au plăcut în schimb cele două ending-uri, ambele cântate de OLDCODEX (al doilea ending de la Kuroko no Basket şi cu vocea lui Suzuki Tatsuhisa adică cel care-l face pe Ranmaru Kurosaki în UtaPri), mai ales al doilea, melodie pe care o ştiam şi m-a impresionat în mod plăcut s-o aud în anime. Seiyuu sunt, în roluri principale, Nobuhiko Okamoto (Usui Takumi în Kaichou wa Maid-sama!) ca şi Arata şi Ono Yuuki (Kagami Taiga în Kuroko no Basket) ca şi superbul ăla de Kannagi. Personajele sunt simpatice, nu ştiu de ce mi-a plăcut mie de Kotoha, genul acela de eroină practic nefolositoare şi tipică. M-ar interesa să citesc manga pentru că povestea e chiar bunicică.

MARŢI
火曜日
N-am avut nimic de văzut şi mai bine aşa, so have some Tostukawaii. o (◡‿◡✿)


MIERCURI
水曜日

RDG: Red Data Girl
                O poveste inspirată din folclorul japonez, repus în lumea modernă, RDG o prezintă pe tânăra Suzuhara Izumiko, care îşi doreşte “să fie o fată normală”. Crescută şi protejată într-un templu din munţi, Izumiko este o adolescentă în corpul căreia sălăşluieşte spiritul zeiţei Himegami, o fiinţă spirituală cu o putere enormă.  Din cauza faptului că a crescut oarecum izolată, Izumiko este o fată retrasă şi timidă. Ea îşi începe viaţa de liceu după ce se înscrie într-o academie din Tokyo, alături de Sagara Miyuki, un băiat de vârsta ei, care are datoria de a fi alături de ea ca şi servitor al Himegami. Premisa în sine este interesantă, anime-ul are mult potenţial, dar se degradează pe parcurs. Defapt...nu se degradează, nici măcar nu se ridică. Este în mare parte mediocru, povestea e interesantă şi uneori chiar imprevizibilă,  construită cu nişte clişee care nu sunt chiar deranjante. Din punct de vedere vizual, arată chiar foarte bine, grafica e frumoasă, îngrijită, fundalurile sunt detaliate. Coloana sonoră a fost inobservabilă, opening-ul drăguţ, cântat de Annabel (a mai cântat ending-ul de la Another), şi ending-ul cântat de trupa aia cu vocalistă cu voce spartă şi enervantă rău (nano.ripe). Seiyuu au avut un factor plăcut, adică Miyuki e făcut de Uchiyama Kouki ( Soul în Soul Eater, Kagura în Aquarion Evol); Izumiko e făcută de Hayami Saori (Azuki Miho în Bakuman), una dintre puţinele voci feminine pe care le recunosc. Personajele sunt ok, nimic special, au ceva dezvoltare. I-am dat 7 deşi au existat momente în care voiam să-i dau 9 şi pot spune că nu mi-am pierdut timpul.

Uta noPrince-sama Maji Love 2000%
                Pentru ăsta am făcut postare separată deci e printre favorite (mai bine zis obsesii pe viaţă).

Karneval
                Acesta a fost unul dintre anime-urile pe care chiar le aşteptam cu nerăbdare. Povestea se învârte în jurul lui Nai, un mic personaj care străbate lumea în căutarea unei anume persoane. Acesta se întâlneşte cu Gareki, un adolescent care pare a trăi din ceea ce fură de la oamenii bogaţi, şi viaţa acestora ia o întorsătură neaşteptată atunci când se găsesc în mijlocul celei mai puternice organizaţii de securitate a ţării, „Circus”. De Karneval auzisem de mult, am vrut să citesc manga, dar s-a anunţat anime aşa că am aşteptat. Povestea este interesantă, însă anime-ul pare să acopere foarte puţin din ea, în 13 episoade. Este într-un fel uşor predictibilă, e genul de poveste care se rezumă la „cum” se întâmplă, nu „ce” se întâmplă. În anime tinde să fie episodică sau pe arcuri de câteva episoade, astfel că în substanţa complicată a ei nu se intră. Arta este pur şi simplu frumoasă, e foarte colorată, are o tematică de circ şi mie asta îmi place foarte mult; hainele pe care le poartă copilaşii ăia sunt absolut fabuloase. Coloana sonoră îmi place, are o tentă blândă, mi-a plăcut în special o piesă la harpă pe care am auzit-o de câteva ori. Opening-ul este o melodie minunată de la GRANRODEO, Henai no Rondo, iar din punct de vedere vizual, este destul de captivant şi strălucitor făcut. Ending-ul este cântat de KamiYU (Kamiya Hiroshi & Miyu Irino) şi melodia în sine se potriveşte foarte frumos cu seria, e drăguţă. Seiyuu sunt o hoardă de voci minunate pe care le cunosc de foarte mult timp. Shimono Hiro (Sho Kurusu în UtaPri, Katsuragi Keima în Kami no Mizo Shiru Sekai) face foarte mişto vocea lui Nai, Gareki este my favorite Kamiya Hiroshi (Araragi Koyomi în Bakemonogatari, Otonashi Yuzuru în Angel Beats!), apoi o grămadă de seiyuu cunoscuţi precum Miyano Mamoru (Yagami Light în Death Note, Zero Kiriyuu în Vampire Knight) pentru Yogi, Ono Daisuke (Sebastian în Kuroshitsuji, Shizou Heiwajima în Durarara!!) pentru Hirato, Hoshi Souichiro (Shiki în Vampire Knight) pentru Karoko muuult alţi. Personajele sunt simpatice şi o bună parte din poveste se bazează pe legăturile dintre ele. Nu pot găsi un favorit ceea ce într-un fel e bine, pentru că asta înseamnă că-mi plac mai toate. Gareki e foarte simpatic pentru că e un anume soi de tsundere, iar Yogi e pur şi simplu drăgălaş şi iubit de mai toată lumea. I-am dat 9 pentru că mi-a plăcut, dar defapt Karneval putea fi dezvoltat muuult mai mult. Rămân cu speranţa pentru un sezon 2, care dacă nu se anunţă, mă apuc de manga.

JOI
木曜日
Hataraku Maou-sama!
                Lordul Demon este pe cale de a cuceri lumea sa, Ente Isla, când este însă nevoit să fugă de eroina Emilia, fiind astfel aruncat într-o dimensiune paralelă: Tokyo din ziua de astăzi. Cum puterea sa magică este total consumată, Lordul ia numele de Maou Sadao, şi, alături de generalul său de încredere, Alsiel, ce ia numele de Ashiya Shirou, care a fost de asemenea aruncat prin poarta dintre dimensiuni alături de Maou, se vede nevoit să trăiască o viaţă cu totul diferită, şi începe prin a se angaja la McRognald’s! Am văzut primele episoade din Maou-sama la Otaku şi în primele minute eram deja plictisită. Însă când l-am văzut pe Lordul Demon în lumea noastră...well, you got my attention sir. Primul episod a fost extraordinar pentru că nici să vorbească nu ştiau şi acel „khatsu-dum” (katsu-don adică un soi de mâncare) e iubirea vieţii mele. Deci, premisa a fost foarte bună şi cu impact, apoi a intrat într-un ritm interesant. Desfăşurarea acţiunii e ineteresantă, are o armonie frumoasă între comedie – romance şi elementul fantastic. De menţionat că bicicleta lui Maou se numeşte Dullahan (un călăreţ fără cap), deci am iubit detaliul acesta. Baza e un light novel (încă un titlu de citit atunci când am să pot). Arta e drăguţă, nimic special. La fel şi coloana sonoră. Are ending-ul cântat de vocea aia enervantă de care vă ziceam şi în RDG, păcat că melodia în sine e bună. Seiyuu sunt Ohsaka Ryouta (Yuki în Tsuritama) în rolul lui Maou, Ono Yuki (Kagami Taiga în Kuroko no Basket) în rolul lui Ashiya, apoi Hikasa Yoko şi Touyama Nao. Personajele sunt totale, geniale, i mean plz Ashiya. Maou e pur şi simplu simpatic şi nu pare deloc a fi un fioros lord demon, Ashiya is a waifu heeehe, iar mai toate personajele feminine sunt chiar interesante (de obicei duduile din adaptările light novel sunt personalităţi deranjante pt. mine). Pe Ashiya îl ador atât de tare încât mă roade să-l pun la favorite dar nu e loc :)) (vorbesc de favoritele de pe my anime list). Un sezon doi ar fi foarte drăguţ pentru chestiuţa asta bună, până la urmă i-am dat 9. Also gotta love Yana for drawing dis


Yahari Ore no Seishun Love Comedy wa Machigatteiru. (Oregairu)
                După titlul lung şi modul în care arăta, mi se părea unul dintre acele chestii pe care eu le-aş evita. Şi totuşi m-am apucat de el, şi s-a dovedit a fi unul dintre cele mai bune titluri din sezon. Premisa îl prezintă pe Hikigaya Hachiman, un adolescent de liceu care este întruchiparea vie a antisocialului. Acesta este obligat de o profesoară să intre în clublul voluntarilor, unde o întâlneşte pe Yukinoshita Yukino, o figură proeminentă în şcoală prin frumuseţea şi abilităţile sale. Iarăşi, adaptare după un light novel. Povestea se concentrează pe viaţa, sau mai bine zis lupta prin societate a personajelor principale şi relaţiile dintre aceştia. E soiul acela de dezvoltare prin intermediul contactului cu cei din jur, dar cu o doză serioasă de ironie filozofică foarte bună venită din partea lui Hachiman. Arta este frumuşică, uniformele interesante, opening-ul drăguţ cu flori şi culori blânde, şi ending-ul, concentrat pe cele două personaje principale feminine, tot aşa în culori pastel drăguţe. Sunetul a fost ceea ce m-a atras – Eguchi Takuya în rol principal (Kon în Ixion Saga DT şi Watanuki în Inu Boku SS) şi opening-ul cântat de iubita mea Yanagi Nagi. Apoi, ending-ul cântat de cele două personaje feminine, cu vocile lui Hayami Saori (Azuki Miho în Bakuman) şi Touyama Nao (Najagawa Kanon în Kami no Mizo Shiru Sekai). Personajele sunt toate foaaarte simpatice, Hachiman e absolut minunat, iar fetele, cu numele alea geniale, adică Yui Yuigahama şi Yukino Yukinoshita, sunt personaje feminine foarte plăcute, cu mici caracteristici unice. Iubirea vieţii mele este însă drăgăleştia de Totsuka Saika.
YEAH, I KNOW, RIGHT?, de obicei nu mă omor după personaje de genul dar Saika e atât de scump şi de shippable cu Hachiman încât n-am cum să nu-l iubesc. Ah şi mai e acolo o tipă care-i fujoshi, aia e genială. Apoi, scenariul din Oregairu e deştept, motivele sunt interesante, e un anime bine făcut şi pe ăsta sincer îl recomand oricui.

Devil Survivor 2 The Animation – BOOOOOOOOOORING. PLICTISITOR. L-am dat naibii după episodul 3, până la care nu ştiu cum de am reuşit să ajung. M-a plictisit într-un aşa hal şi era atât de neinteresant încât am simţit că-mi pierd timpul.

Kakumeiki Valvrave
                Principalul motiv pentru care m-am apucat de anime-ul ăsta a fost sunetul. La prima vedere m-a atras prin modul în care arăta şi genul ăla „mecha”, care nu pot spune că-mi place în special, dar vreau să văd mai multe anime mecha ca să cunosc genul mai bine. Aşa că hai să începem cu sunetul, aşa cum l-am văzut eu prima dată. Seiyuu în rolurile principale sunt Ohsaka Ryouta (Yuki în Tsuritama), o voce nouă pe care voiam foarte mult să o aud în rol principal după Tsuritsuri, apoi Kimura Ryohei (Akira Takizawa în Higashi no Eden, Rise Ryouta în Kuroko no Basket), apoi Seto Asami (CHIHAYAAAAA în Chihayafuru) pe care iarăşi mi-a părut foarte bine s-o aud într-un rol principal pentru că fata e relativ nouă în industrie şi în final Tomatsu Haruka (Asuna în SAO), pe care am auzit-o de şi tot n-o recunosc (că deh, n-am interes decât selectiv pentru voci feminine). APOI MUZICA. Adică opening-ending. Opening-ul anunţat era ceva că părea fabulos, un duet T.M. Revolution şi Nana Mizuki (două mari voci ale industriei muzicii japoneze contemporane). Am lăudat melodia aia până la cer şi la pământ fix în ziua încare a fost lansată. Apoi ending-ul era anunţat a fi cântat de angela, cea care a cântat melodia aia frumoasă pentru K. În final sezonul a avut 2 ending-uri, al doilea fiind la fel de frumos şi potrivit pentru serie. Ca să închei, coloana sonoră nu prea am observat-o, cu excepţia a doua piese puse în momente cheie care mi-au rămas pe creieri. Acum să intru în anime în sine. Universul din Valvrave e un viitor în care tehnologia avansată permite oamenilor să trăiască în medii artificiale în spaţiu. Există trei mari naţiuni...una a naibii comunistă imperialistă naiba, se numeşte Dorssia (pronunţată ceva gen DORRASHIA i mean plz is that rasism or wat, r u guys hitting on smth) în fine, mare putere militară oricum e comunistă grav makes me vomit, alta, ARUS, dezvoltată pe negoţ, şi JIOR, elveţia neutră, unde domneşte pacea şi liniştea. Asta până când ruşii Dorssia se hotărăsc să invadeze JIOR că de le era şi lor foame gravă de nişte pământ artificial. În timpul invaziei ăsteia un puştan numit Haruto Takishima găseşte un robot miştoc în care se bagă şi după aia totul face bamf de enşpe mii de ori. Adică practic se dezlănţuie un soi de haos.
*・゜゚・*\(^O^)/*・゜゚・*
N-am putut să nu fac mişto de Valvrave pentru că premisa urlă a politică stupidă. Dar anime-ul e bun! I-am dat 8 şi i-aş fi dat nouă dacă nu ar fi fost o chestie care a dat toată naţiunea care s-a uitat la anime pe dos. Povestea nu e mare fază, ce se întâmplă cu roboţii e foarte predictibil (iarăşi principul „cum” şi nu „ce”), ce se întâmplă cu personajele e haotic şi în general totul e o explozie. Arta e miştoacă rău. Anime-ul ăsta nu e o adaptare, e producţie originală. Chara design-ul e făcut de zeiţa Hoshino Katsura aka manga-ka D.Gray-man, iar mecha-urile ălea arată chiar mişto. Sunt într-un fel neobişnuite şi totuşi sexy. Valvrave no. 1 adică al lui Haruto e singura combinaţie reuşită de roz cu galben-verzui fluorescent pe care am văzut-o în viaţa mea. Personajele sunt date naibii, nu alta. Cel mai badass e L-Efl (ERU ERUFUUU) care e un maestru al strategiei şi al armelor şi al bătăliei şi minuni d’astea. Haruto e tipicul nostru protagonist, dar stai că are nişte caracteristici relativ unice. Shoko e pur şi simplu tare i think she’z mah fav chara, e exemplul de femeie puternică şi totuşi feminină iaaar Rukino nu v-a înceta niciodată să mă enerveze într-o anumită măsură adică e genul ăla de copilă care vreeeeea atenţie şi d’aia s-a făcut idol nesimţita shut ur trap bitch nobody cares about u. Cam asta cu Valvrave, în engleză titlul e „Valvrave the Liberator”, dar kakumei e revoluţie (are u srs) şi acel ki din final e maşinărie. Sezon doi la toamnă abiaaaa aştept mai mult comunism şi poate moare Rukino deşi nu cuz shez a main chara. I rlly liked Vavlrave u kno nush de ce m-am exprimat aici ca şi cum nu mi-ar fi plăcut, a fost unul dintre chestiile de bază ale sezonului pentru mine daaar are aspectele lui stupide. EEERU ERUFUUU Oh stai aşa că am uitat Dorssienii ăia sunt corcituri sau ce naibi că se salută cu „blitzendegen” although thats one fucking cool salute pentru nişte comunişti nebuni. MORE YANA STUFF i mean i love that woman look how gorgeous L-Elf looks through her hand

Katanagatari
                Asta a fost o redifuzare, şi cum aveam Katanagatari pe listă, am zis să-l pun acolo sus pe perete ca să mă zgârie la ochi şi să-l văd odată. În difuzarea originală a fost câte un episod pe lună, fiecare având câte o oră şi fiind astfel construit încât să aibă un arc pe episod. Adaptare după un light novel al lui NisiOisiN, cel care a scris şi seria Bakemonogatari, povestea este o chestie foarte deşteaptă. Togame, strateg al Shogunatului, ajunge pe insula unde Yasuri Shichika, al şaptelea succesor al tehnicii Kyoutoryuu (arta sabiei, dar defapt fără sabie), trăieşte izolat alături de sora sa Nanami. Aceasta îl roagă pe Shichika să o însoţească şi să o ajute în călătoria sa, cu scopul de a colecta cele 12 săbii legendare create de Shikizaki Kiki. Povestea este foarte frumoasă, de la relaţia dintre Shichika şi Togame, până la modul în care fiecare katană e unică. Totul e complex construit, există diversitate, ceea ce face firul narativ imprevizibil. Antagoniştii sunt foarte interesanţi, în acel mod care m-a făcut să mă întreb dacă pot fi consideraţi „antagonişti” în adevăratul sens al cuvântului. Finalul vine ca o lovitură neaşteptată şi mie mi s-a părut minunat. Arta are linii simple, dar totul este atent construit. Coloana sonoră e frumoasă, apoi sunt două opening-uri şi 12 ending-uri, fiecare pentru un episod. Redifuzarea are un alt opening, cântat de supercell, dar recomand să nu-l vedeţi, că are spoilere subtile (sunt puse rapid, deci nu sunt evidente). Seiyuu sunt minunaţi, în rol principal este Hosoya Yoshimasa (Arata Wataya în Chihayafuru, Nezumi în No.6), Togame este făcută de Tamura Yukari (Elizabeth Ethel Cordelia Midford aka Liiiizzieee în Kuroshitsuji), iar alte două roluri pe care vreau să le menţionez sunt Nakahara Mai (Nagisa în Clannad) pentru Yasuri Nanami şi Koyama Rikiya (Kusaribe Samon în Zetsuen no Tempest arrrgh i loved that role) în rolul lui Souda Emonzaemon. Personajele sunt minunate, Shichika este total nepăsător şi imposibil de clintit pentru că a crescut departe de societate, Togame e adorabilă, Nanami e absolut extraordinară şi nu ştiu de ce am un ataşament faţă de Prinţesa Hitei (numele ei înseamnă „negare” şi ea mai mereu îşi neagă vorbele sau faptele, şi le retrage). Recomand anime-ul ăsta oricui pentru că este bun, e deştept, are personaje complexe şi o poveste foarte interesantă şi solid construită.

VINERI
金曜日

Chihayafuru 2
                Iubirea vieţii mele, doare rău că s-a terminat. Mi-a ajuns cât am scris despre anime în ultimul timp (Chihaya ar însemna o postare imensă), aşa că am să vă trimit la postarea făcută acum mai bine de unan, pe când mă uitam la primul sezon. Cu Chiaya a fost o călătorie luuungă. L-am prins ongoing de la episodul patru al primului sezon şi m-am bucurat enorm de el timp de...cam un an. Sincer, sper să se mai facă anime, dar nu cred că sunt şanse, aşa că am să mă apuc de manga cât de curând. Eventual am să-l revăd pe tot pentru că nu ţin bine minte ce şi cum. După începutul sezonului doi, Taichi Mashima a urcat frumos şi cu stil pe lista mea de personaje absolut favorite şi tot ce pot spune e că situaţia lui îmi aminteşte mult de Zero Kiriyuu. Recomand cu căldură Chihayafuru oricui, este o serie superbă despre ambiţie şi vise, prezentând un sport palpitant şi frumos în acelaşi timp, cu personaje adorabile, şi un cadru vizual şi sonor relaxante. Gândindu-mă la ultimul episod, îmi vine să plâng...TAAAICHIII xD.


SÂMBĂTĂ
土曜日

Aku no Hana - Când a început anime-ul, toată lumea se văita că arată absolut praf faţă de manga. Aşa că nu m-am mai apucat de el, deşi părea interesant la început.

Shingeki no Kyojin
                SIE SIND DAS ESSEN UND WIR SIND DIE JAEGAR! Toată lumea ştie de Snk. Anime-ul continuă până la toamnă şi este unul dintre cele mai bine cotate anime-uri din anul ăsta. E foarte bun. E atât de popular încât s-au făcut atââââtea parodii încât uneori, când mă uit la episoade, îmi amintesc de ele, şi nu pot să-l mai văd ca fiind ceva serios. Chestia asta e atât de bună şi de cunoscută încât mi-e lene s-o mai laud şi eu.  Mişcaţi-vă fundurile şi făceţi-vă un bine prin a vă uita acum la chestia asta.

Hentai Ouji to Warawanai Neko (Henneko)
                Am fost nehotărâtă în legătură cu titlul ăsta şi mi-aş fi făcut un bine dacă nu mă apucam de el, cred. Finalul m-a lăsat cu nişte sentimente complexe, pentru că povestea are nişte idei bune şi interesante dar are şi nişte chestii care mă scot grav din sărite. Yokodera Youto este un licean care e cu mintea numai la perversiuni, însă, pentru că, în mod neintenţionat, îşi ascunde această caracteristică, nimeni nu-şi dă seama de asta. Merge astfel la statuia unei pisici care aparent împlineşte dorinţe, şi o roagă să-l facă să-şi poată exprima gândurile oricând ar vrea. Acolo o întâlneşte pe Tsutsukakushi Tsukiko, o fată care-şi doreşte să nu-şi mai exprime emoţiile aşa uşor. Pisica le împlineşte amândorura dorinţele, însă în moduri foarte ciudate. Povestea e genul acela de love-com care se învârte în jurul unui personaj masculin. Arta e drăguţă, muzica are sunetul ăla dulce şi piţigăiat al vocilor feminine japoneze, astfel că am dat skip la op şi ed mai mereu. Seiyuu sunt interesaţi, cu Yuki Kaji (Finny în Kuroshitsuji, Ouma Shu în Guilty Crown, Shion în No.6) în rol principal şi în rest normal că numai fete. Personajele sunt ok spre absolut insuportabile, depinde de moment. Tot ce ştiu e că Tsukiko m-ar enerva groaznic dacă n-ar avea acel ceva care o face un personaj unic. Iar restul mă enervează că sunt tsundere d’ale insuportabile mai toate. Există nişte relaţii frumos dezvoltate şi dacă nu era ultimul episod, i-aş fi trântit un şase, dar până la urmă i-am dat 7.

                Primăvara asta a fost un sezon bunicel, mai bun decât iarna, însă până acum, 2013 nu mi-a adus niciun anime cu adevărat memorabil.
                După ce postez asta, îmi fac lista pentru sezonul ăsta şi mă apuc să văd ce a ieşit. O să am multe de văzut. În principal ştiu că văd câteva continuări, de la Hakkenden, Bakemonogatari şi KamiNomi, ştiu că văd ce e otome şi chestia aia dorită ca aerul aka splash splash swimming anime. 
                 ...tocmai mă gândeam să-mi scriu de acum încolo lista în kanji că mă ajută să învăţ dar n-ar fi chiar aşa practic pentru postările astea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top