Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

duminică, 30 iunie 2013

Death Billiards


    „Bun venit în Queen Decim” este salutul cu care probabil au fost întâmpinate nenumărate perechi de indivizi. Un tânăr angajat şi un bătrân se întâlnesc astfel în acest loc luxuriant, unde sunt întâmpinaţi de un barman. În urma întrebărilor acestuia, cei doi realizează că până la un anume punct ei nu-şi mai amintesc cu exactitate evenimentele pe care le-au experimentat înainte de a ajunge acolo. Defapt, cei doi sunt probabil conştienţi de situaţia în care propria lor persoană se află. Nu pot ieşi din Queen Decim decât dacă joacă un joc, hotărât de o ruletă a fi biliard, în care „vor juca cu riscul vieţii lor”.

    Genială premisă, nu? Nuuu?! Staţi să mă înec puţin încă odată în acea senzaţie pe care n-am mai avut-o de mult, aia în care un anime mă lasă cu „vai ce chestie deşteaptă, ce chestie bună!”. E un soi de tremur de care rar dau. ...poate ar trebui să bag chestia asta la favorite, ş-aşa am un loc liber din cinci...
    Deci mi-a plăcut foarte mult. „Death Billiards” este un anime care face parte dintr-un proiect japonez. Din câte ştiu eu, guvernul le dă fonduri tinerilor animatori şi apar astfel în fiecare an câteva scurt-metraje care aparent sunt chestii foarte bune. Am văzut aproape toată chestia asta la screening la Otaku, păcat că n-am prins-o de la început dar n-am ratat mare chestie; apoi am revăzut-o cap-coadă astăzi.
    Prima dată când am văzut-o, bine, era şi faptul că nu înţelegeam parţial ce şi cum, şi faptul că-mi sunau la ureche seiyuu cunoscuţi şi mă strufocam să-i recunosc, dar m-a lăsat cu ceva intens. Nu mi-am luat ochii de pe ecran alea 20 de minute cred, am fost total captivată şi după fiecare replică îmi ziceam în minte „ce chestie deşteaptă!”, i reaaaaally liked it.
    Povestea este un soi de thriller psihologic despre minunea asta care este viaţa, cu elemente metaforice şi cu replici concrete şi pline de esenţă. Este absolut impreivizibilă pentru că defapt e neclară de la bun început, nimic nu se confirmă în totalitate până la final, deşi informaţia de bază este într-un fel concretizată prin subînţelegere şi deci sugestie ceea ce defapt duce la stimularea imaginaţiei celui ce vizionează. Finalul este al naibii de neaşteptat şi este defapt la fel ca povestea, concret, dar în aceeaşi măsură vag.
    Grafica este o frumuseţe, superbitate, cum vreţi. Fundalurile şi detaliile şi toootul sunt fabuloase adică ăia au acolo un soi de candelabru de meeetri înălţime şi lămpi cu lampadare din vitralii. Locul e uşor întunecat, doar e un bar, ceea ce înseamnă umbre făcute cu atenţie şi o atmosferă pe care eu o ador. Animaţie demnă de anul 2013. Personajele sunt foarte frumos caracterizate prin modul în care arată, de la modul în care le strălucesc ochii, până la culorile alese pentru haine. E o plăcere să priveşti frumuseţea asta.
    Coloana sonoră...a fost nevoie să trec puţin peste episod acum ca să o evaluez. Este statică şi aproape mută, sau pur şi simplu povestea pe mine m-a captivat prea mult. Temă muzicală n-are, are în schimb o instrumentaţie perfectă pentru ambientul lui Queen Decim, un bar unde se pecetluiesc sorţi, melodie pusă la sfârşit ca şi fundal al unui epilog. Seiyuu sunt foarte buni, foarte bine aleşi, oricum orice seiyuu face o treabă foarte bună. Barmanul este Maeno Tomoaki (Camus în UtaPri şi Yukina Kou în Sekaiichi Hatsukoi), o voce absolut perfectă, pentru că pe tonalitatea lui joasă Maenu are o tentă maiestuoasă. Aaaam impresia că asistenta lui este Seito Asami (Chihaaaaya în Chihayafuru), pe niciunul din ăştia doi nu i-am auzit, ruşine. Tânărul este Nakamura Yuuichi (Okazaki Tomoya în Clannad), pe care l-am recunoscut cu rapiditate şi care este peeeerfect pentru rol.
Deci am văzut faza asta şi m-am gândit "ce gif frumos ar ieşi din asta" şi bamf se pare că l-a făcut cineva.
    Personajele, cred c-aţi observat până acum, n-au nume. Nu li se dau nume şi cea mai simplă explicaţie e pentru că n-au nevoie de ele în situaţia în care se află. Şi totuşi, sunt puternic caracterizate în diverse moduri. Toţi patru, pentru că doar patru sunt, sunt genuri de personalităţi care mie-mi plac. Cei doi jucători sunt pur şi simplu umani, două persoane total unice şi fascinante prin simplitatea lor. Diferenţa de vârstă îi fac atractivi ca şi pereche, pentru că astfel contrastează unul cu altul. Barmanul este misterul poveştii, el este cheia, şi este acel gen de personaj care are o gamă foarte restrânsă de reacţii şi expresii faciale, e calm şi rece.
    Finalul în sine are nişte goluri, nişte lucruri lăsate neexplicate, dar pe mine motivul acesta nu mă deranjează, ci din potrivă, mă face să-mi placă seria şi mai mult. Mi-ar plăcea să se explice cumva ce şi cum, dar misterul contribuie la atmosfera seriei. Pe care o recomand cu mare plăcere oricui.
.
...l-am adăugat la favorite

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top