Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

vineri, 7 iunie 2013

Cinderella's Love

 君だけは何故だろう?
騙せない…

     Au călătorit departe una de cealată, și totuși împreună către iubire. S-au lăsat înconjurate de această magie a necunoscutului privirii fiecăreia, înțelegându-și până și nuanța inimii. Au urmat calea simplă a atracției și s-au descoperit fără să se înțeleagă, pentru că fiecare simțea încă din primul moment strălucirea sufletului celeilalte. În lunea în care nimeni nu le putea descifra misterul inimii, ele nu mai simțeau nevoia să-și descifreze sensul vieții.

     Deși crudul destin le aruncase în vieți mult prea diferite și moștenirea părinților lor le făcea să se afle la înălțimi distante, amândouă zâmbeau la fel în propria lor amărăciune. Privind lumina aceleiași luni, și-au dorit nu să strălucească la fel de puternic precum ea, ci să fie văzute ca fiind la fel de strălucitoare precum ea.
     Prințesa își picta buzele fine în carmin încet, cu mișcări lente și moi, cu o anume precizie creată prin obișnuiță. Refuza mereu să o macheze altcineva, dacă ar fi să-și pună o mască, prefera să și-o creeze ea singură. Tremurul ușor al mâinii îi trăda entuziasmul, însă ritmul deloc alert al micărilor ascundea încercarea de a trage de timp. În adâncul inimii ei încă sălășluia speranța, sau mai bine zis dorința, care erau însă înecate de imaginea ce știa că o alteaptă.
     Privind cu coada ochiului strălucirea lunii, Cenușăreasa contiuă să adune mărgelele unui colier distrus cu câteva clipe înainte de surorile ei vitrege. Nu era nici al ei, nici al lor, aparent surorile îl "împrumutaseră" de la o " ființă impertinentă" care îndrăznise la unul dintre recentele baluri să facă o simplă remarcă. "Nu toți cei care se acoperă în aur și diamante strălucesc." Se pare că făcea o aluzie la imaginea grandioasă și foarte admirată a prințesei. Deși mulți nu-i văzuseră chipul și nu-i auziseră vocea, o venereau ca pe o frumoasă zeiță, pe această ființă cu dorințe simple.
     Ar fi vrut să meargă și ea la bal, această Cenușăreasă, dar pantofii ei fuseseră distruși și rochia arsă. Își privise singura ei șansă de a scăpa cum arsese în flăcări și fusese călcată în picioare cu răutate, nezicând niciun cuvânt. Astfel că se mulțumea cu razele lunii din fereastra mare și cu ecoul palatului, purtat de vânt și de dorința ei, până la urechile acesteia. Adunând toate mărgelele, le luă în pumni și le privi cum licăresc vag în strălucirea lunii - își dădu seama astfel că erau valoroase, dar pentru că nu reflectau orbitor lumina, valoarea lor nu putea fi percepută  decât de cel ce nu caută valori. De aceea surorile vitrege aruncară acel colier în prima clipă în care privirile lor picară pe el.
     Se chinui câteva ore să înșire mărgelele pe un fir nou, probabil nu la fel de frumos precum cel original, dar pe măsura micilor nestemate. Reușise să alcătuiască o formă elegantă, încercând să refacă originalul din amintiri, și acum îl privea zâmbind oarecum duios. Cu mâini ușor tremurânde îl așezase la gâtul ei și îl încurcă puțin în părul blond înainte de a reuși să-l închidă. Se simți mai ușoară, pentru o secundă pe la vârful nasului îi trecu o aromă plăcută. Se îndreptă cu pași fini spre fereastra camerei și o deschise ușor, lăsând briza nopții să-i fluture pletele și să-i liniștească simțurile. Privi afară, în întunericul luminat vag de raza rece a lunii, și fredonă lent și încet o melodie alertă, de dans, pe care o învățase când era copilă. Își întinse mâna subțire într-un gest grațios și-și dădu seama că pe ea are...un inel.
     Prințesa privea cumva disperată în oglindă. Bătăile sonore care anunțau chemarea ei nu se mai opreau parcă, bătând acut, scurt, ca un blestem. Când în sfârșit se opriră, aceasta se ridică oarecum brusc, rezemându-se cu palmele de masa de toaletă. Pata roșie a buzelor ei ce se reflecta în oglindă o distrase și-i opri neașteptat mișcarea, iar acum prințesa privea fix la oglindă. Prin ochii ei trecu o contorsionare a suferinței și își șterse apăsat rujul, șoptind apoi încet reflexiei din oglindă "Oare de ce doar pe tine nu te pot înșela?"
     Următoarele ei mișcări erau dominate de acel tremur al entuziasmului, rapide și totuși încercând a fi calme. Își aruncă pe fereastră rochia voluminoasă, dar ușoară, de o culoare pastelată deschisă, al cărei material strălucea subtil sub lumina artificială ce împresura palatul la acea oră din noapte, alături de pantofii fini, al căror ecou nu se auzea niciodată pe holurile mari. Își legă onduleurile brunete, lăsând doar bretonul să-i contureze chipul, și-și refăcu machiajul. Trase mânecile acelei haine albe și porni cu pași grăbiți, oarecum dansând, spre sala de bal.

     Un inel...Cenușăreasa știa foarte bine că ea nu mai deținea așa ceva de mult timp. Se uită în jos de la linia bustului până la tălpi, și nu-și recunoscu hainele. Îndreptându-se grăbită către oglindă, auzi sunetul pantofilor pe podeaua groasă...papucii ei nu ar fi scos niciun sunet. Când ajunse în fața oglinzii, i se tăie respirația: purta o rochie elegantă și totuși jucăușă, lungă până aproape peste genunchi, neagră cu strălucitoare broderie argintie, cu o fustă largă și probabil mai pufoasă decât orice pernă pe care a dormit ea în viața ei. Privi ceasul, era puțin înainte de ora unsprezece. Pentru o clipă se gândi cum de s-au întâmplat toate astea, însă se mulțumi cu ideea că dorința ei poate fi acum îndeplinită. Palatul era destul de departe, dar acum avea ținuta necesară și nu exista nimeni care s-o oprească. Noaptea aceea străzile erau pustii și ea cunoștea drumul spre palat, astfel că-și dădu pantofii cu tocul puțin cam greu jos din picioare și coborî scările mari către ieșire. Nu avea de gând să închidă ușa, casa aceea putea foarte bine să ia și foc. Entuziasmul îi aburea gândurile, dar, îi fuga ei, îi trecuse prin minte ideea că...ar putea să nu se mai întoarcă în acea casă.
     La masiva ușă a conacului aștepta însă...un cal alb, dând entuziast din coamă, chemând-o parcă. Cenușăreasa învățase să călărească de la tatăl ei, însă, de când în acea casă erau numai femei și singura urmă a părinților ei erau acele câteva fotografii din camera ei, nu mai păstraseră cai. Chicoti ironic și încălecă rapid, dintr-o singură săritură, și dădu pinteni calului. Acesta galopa elegant prin noapte, către lumina orbitoare a palatului. Când intră în sala de bal, candelabrele fuseseră stinse, lumina concentrându-se pe o persoană ce se afla la capătul scărilor care duceau spre labirintul necunoscut al palatului.
     Un prinț necunoscut, cu un zâmbet jucăuș și o privire intensă, se afla la capătul scărilor. Îmbrăcat într-un frac alb, cu o cămașă neagră și un papion roșu, având mâinile acoperite în mănuși, pășea lin pe scările largi, iar cu fiecare pas al lui sala se lumina din ce în ce mai mult.
     Prințesa își aruncă ochii către mulțimea care o privea ușor mirată, și totuși fermecată de apariția ei misterioasă. Chicoti aproape imperceptibil, văzându-le pe toate domnișoarele care priveau ca vrăjite. Defapt, chiar erau vrăjite. În acest tărâm în care dorințele cu adevărat puternice, ce vor schimba un destin, se îndeplinesc, ea era acum liberă să fie ea însăși. Nimeni n-o recunoștea, și nimeni nu-și punea întrebări în legătură cu absența prințesei. Pentru că ea era chiar acolo, în fața lor, însă fără a purta masca pe care ei o cunoșteau.
     Sunetul grandios al muzicii a răsunat în sala aglomerată și rochiile au început să fluture ritmic. Însă singura prezență așa zis masculină din sală atrăgea atenția cu fiecare mișcare. Prințesa în frac ordonă subtil ca muzica să nu se oprească, să fie un sunet și un vuiet continuu. Astfel că ea, care dansa fără reținere în pantofii cu talie joasă, și se amuza când vedea câte o coadă a fracului rămânând în urmă după o mișcare rapidă și amplă, trecu nonșalant de la partener la partener. Prin dans, zburdase parcă prin toată sala, privind fiecare invitată care venise s-o privească pe prințesa aceea strălucitoare. Însă nu se opri la niciuna dintre ele, nu simțea nevoia să le știe numele, nu voia să vadă pe vreuna a doua oară.
     Cenușăreasa privi mișcarea amplă, ordonată, frumoasă, a întregii săli de dans și se intimidă puțin. Nu văzuse nicio persoană care s-o atragă, și, ridicându-și privirea, observă lumina orbitoare a candelabrelor de cristal. Încercă să-și amintească pașii de dans pe care-i știa din copilărie, dar pentru o secundă nu avea cum să nu simtă că nu-și găsește locul în acea sală de bal. Înainte ca încrederea în sine care-i răsări într-un colț al sufletului să înflorească și s-o cuprindă, privirea ei fu distrasă de o imagine strălucitoare, cu o altfel de lumină decât cea a sălii. Mâna ei fu prinsă de niște dedete acoperite de o mănușă fină, iar corpul ei fu tras ușor, și totuși cu o anume putere ce nu părea să vrea să-i dea drumul, în jocul dansului. Tot corpul ei se înfioră la această abordare bruscă, dar se văzu fermecată de figura masculină ce-i zâmbea ușor jucăuș, cu privirea pătrunzătoare, astfel că picioarele ei se mișcau acum peste podeaua ce răsuna blând cu fiecare pas, iar corpul ei parcă plutea.
     Prinţesa în frac observă această figură cu ochi încrezători și gesturi incerte și primul lucru care-i trecu prin minte fu simpla întrebare "ce caută ea aici?". O ființă atât de blândă, frumoasă, și totuși cu forța cuiva care are dorințe puternice, nu avea ce să caute în acea sală. Nu astfel erau oamenii care doreau prezența prințesei. Aceasta se găsi iremediabil atrasă de fata cu părul blond, și se lăsă pradă acelui de neînțeles instinct care-i spunea să se apropie de ea. Se simțea ca un vânător de comori, această prințesă: găsise acel ceva ce lipsea din viața ei. O luă pe fată de mână și, ascunzându-și entiziasmul în spatele unui zâmbet, o trase, sau mai bine zis, atrase, la dans și în jocul ei. Care acum devenise ceva mult mai intens.
     Lăsându-se purtate de magia muzicii, cele două dansau privindu-se în ochi, universul din jurul lor devenind irelevant. Fata blondă îl privea pe acel prinț necunoscut cu o oarecare curiozitate: o intriga și ideea de a o vedea pe prințesa pe care toată lumea părea să o adore, dar această necunoscută prezență o atrăgea mult mai mult. Simțindu-i încrederea din privire și tăria mișcărilor, dar mai ales privindu-i zâmbetul entuziast, își dădu seama că această persoană are acum tot ceea ce-și dorește. "Ce crud ești, Doamne!", își spuse ea când realiză că acel minunat sentiment pe care prințul îl emană nu are cum să fie provocat de faptul că acum dansează cu ea. Oare îi dorea să fie așa? Sau oare pur și simplu își dădu seama că poate ea n-o să fie niciodată atât de fericită.
     Fata scăpă din labirintul găndurilor sale atunci când auzi muzica mai încet, ca pe ceva îndepărtat. Concentrându-se pe figura prințului, nu realiză că acesta o purtase, prin dans, afară, în grădina luminată vag pe timp de noapte. Sclipirea sălii de bal li se reflecta pe chipuri, creeând umbre care scoteau în evidență albul figurilor și scânteile privirilor lor.
     Prințesa în frac se opri, astfel că dansul lor, ca un zbor prin universuri de raze, își găsi sfârșitul. Se aflau lângă o grandioasă fântână, a cărei sclipire parcă prindea captivă agirația sălii de bal, alături de zumzetul ușor al apei ce cădea. Își dădu mănușile jos și le lăsă să cadă pe balustrada fântânii, apoi, fără niciun cuvânt, își apropie chipul de cel al fostei ei partenere de dans. Aceasta tresări mirată, însă se lăsă pradă privirii intense a prințului, care parcă îi vorbea fără să-i spună niciun cuvânt. Acesta își trecu mâna prin părul ei blond, într-o mișcare lină, apoi îi atinse obrazul. Aceasta respiră ușor și fierbinte la atingerea degetelor lui calde și fine, simțindu-le cum trec ușor, mângâind-o, pe gâtul ei. Clipi lent, așteptând să întâlnească buzele acestuia, care în această lumină păreau ușor roșii. Dar mâinile lui trecură brusc de la chipul la talia ei, îmbrățișând-o atât de tare, încât aceasta se dezechilibră și dădu să cadă. Însă brațele lungi o țineau cu putere, cu dorință, iar prințul își afundă fața în pieptul ei. Inima-i bătea și mai tare știind că acum el o aude, și simți cum se încălzește și se înroșește. Îi prinse cu degete tremurânde șuvițele brunete, și-și dădu astfel seama că prințul are defapt părul prins la spate. Când îi simți atingerea, acesta-și ridică privirea ușor curios, însă ochii îi sclipiră de mirare când observă colierul de la gâtul fetei. Zâmbi cu o adevărată căldură a bucuriei în privire și își afundă degetele în părul ei, sărutând-o apăsat, ca și cum ar fi vrut să-i dea toată pasiunea lui prin acel sărut. Ceasul sună ora douăsprezece, ecoul lui răsunând prin tot palatul.
     Fata se sperie de sunetul ceasului pentru o secundă, înainte să-și dea seama că spaima ei vine defapt dintr-o cu totul altă sursă. O sperie intensitatea cu care se afundase în acel sărut, cu care acceptă și cu care se înecă în sentimentele prințului. Nu voia așa ceva, nu voia să cadă pradă iubirii atât de repede, astfel că se smuci din atingerea lui caldă și fugi.
     Prințesa în frac rămase nemișcată, cu privirea fixă pe silueta ce disparea în întuneric. Ecoul celei de-a douăsprezecea bătăi o lăsă fără respirație. Inhală, și, cu privirea hotărâtă o luă la fugă, după figura blondă din depărtare. Îi găsi unul dintre pantofi pe drum, și-l apucă în grabă. O prinse din urmă destul de repede, acum fugind câțiva metri în spatele ei, nereușind să scape însă de această distanță. Însă continua să fugă, după ea.
"Cum te cheamă...?", o întrebă respirând greu. Se hotărî că, dacă nu poate să distrugă distanța dintre ele cu pași, atunci poate o va face prin cuvinte. Fata însă nu-i răspunse.
"Am să-ți spun și eu cum mă cheamă, dacă...!" Fata atunci tresări, însă continuă să fugă. Faptul că acea replică îi atrase interesul o indignă. Până la urmă îi spuse numele ei și îl află pe cel al prințesei în frac. I se păru ciudat, acel nume, dar continuă să fugă. Pădurea era luminată de razele lunii și răsunetul vocilor lor era singura urmă pe care cele două o lăsau. Continuau să vorbească, alergând una după alta. Prințesa în frac punea tot soiul de întrebări și dădea tot felul de replici care o atrăgeau pe fată. Îi plăcea inclusiv modul în care-i vorbește, acest prinț jucăuș. Vorbiră despre viață, despre vise și cum acestea ar trebui îndeplinite și nu visate, despre culoarea nopții și alte nimicuri abstracte. Când însă auzi cuvântul "iubire", se împiedică și în urma ei se auzi un geamăt de durere. Însă nu se opri. Prințesa în frac, îngrijorată, întrebă ce s-a întâmplat, însă nu primi niciun răspuns. Discuția însă continuă, fata blondă răspunzând cu o oarecare indignare la replicile legate de iubire. Însă nu dură mult, pentru că prințesa se apropia din ce în ce mai tare de fata care acum, din cauza rănii, nu mai putea fugi atât de repede.
     "Ce-ar fi să..." și o prinse de mână, trăgând-o fără s-o rănească, "...mă lași să te încalț?". Prințesa în frac purta un zâmbet idiotic de fericit, iar fata își văzu pantoful la ea în mână. Aceasta se aplecă pentru a i-l pune în picior, dar, în timp ce se dezechilibra, gata să cadă, își dădu seama că ceva o lovise în bărbie. Fata, copleșită de situație, când simți atingerea ei pe picior, îl ridică instinctiv și o lovi. Când își dădu seama, întinse mâna imediat, fără să realizeze, și îi prinse brațul. Părul prințesei se desprinse, acesta urmărind-ul mirată cu coada ochiului cum trece pe lângă laturile chipului ei. Vraja se rupse.
     Fata rămăsese fără cuvinte, doar privea șocată fără să miște un mușchi. Atunci prințesa, surâse cu același zâmbet idotic de fericit. Nici ea nu știa de unde vine acest zâmbet: fie din entuziasmul cu care privea faptul că fata îi descoperise identitatea, fie din fericirea pe care o simțea pentru că aceasta o prinse de braț fără vreo reținere. Fata, clipind, își reveni: prin ochii ei sclipi hotărârea. Pentru ea nu mai exista cale de întoarcere, această prințesă, cu toată ființa ei, o prinse în lanțurile iubirii. Îi zâmbi cu un surâs ironic, și chipurile lor se apropiară lent...
     Apoi cele două, îmbrăcate în rochiile lor sclipitoare, cu zâmbete jucăușe și totuși pline de iubire, se îndreptau spre răsărit. Pe mâinile lor se aflau înșirate mărgelele acelui colier.
___________________________
*sigh of relief* Am terminat!! Deși chestiile astea le văd în minute, mi-a luat săptămâni să le scriu. Fuuuu... Totul e inspirat din melodia aia de mai sus. Asta am văzut când am asculat-o.
Sper să fie clar, dar sunt doar două mari personaje (bine și unul colectiv irelevant). O prințesă, care este văzută de ceilalți ca fiind un prinț. Și o Cenușăreasă care își pierde acest nume când vine în contact cu prințesa. Care apropo, nu e chiar blondă, părul ei are acea culoare aproape albă, un blond foarte deschis.
I should stop writing gay stuff...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top