Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

duminică, 30 iunie 2013

Adâncurile luminii


    Oare cât timp a trecut de când am ajuns aici? Am...ajuns? Ca şi cum locul acesta ar fi fost destinaţia mea. Am avut o destinaţie? Am avut nevoie de aşa ceva? Poate că mi-am dorit-o, inconştient. Poate că singurele dorinţe care se împlinesc cu adevărat sunt acelea fără rost, pe care omul şi le pune cu dorinţa de...a dori ceva. Niciodată n-am ştiut concret ceea ce vreau...şi probabil că de acest fapt în sine aveam cu adevărat nevoie. Defapt, mă ajută asta? Ce...mă ajută?
    Pe moment, cu siguranţă...să nu mă mai gândesc la asta. Am auzit odată cum că omul lăsat singur cu gândurile lui înnebuneşte. Şi dacă mă despart de gândurile mele, ce îmi mai rămâne? Ar trebui să-mi rămână ceva, să am ceva? Chiar dacă acel ceva ar exista, nu l-aş putea vedea. Oare sentimentele, dorinţele, visele, ideile, trăirile, stările, au culoare? Au formă? Oare dacă le-aş putea vedea, le-aş înţelege mai bine? Altfel...?
    M-am ridicat de pe...suprafaţa fără temperatură şi am deschis ochii. Oricum, chiar dacă i-aş avea închişi s-au deschişi, nu există nicio diferenţă. Oare diferenţele au culori? Sau poate sunt nuanţe ale aceleaşi culoare. Atunci contrazicerile, motivele total opuse? Probabil culori contrastante. Aş vrea să le văd. Am ajuns să le văd chiar dacă ştiu că ele nu există, m-am gândit că poate le pot crea eu, pentru că până la urmă culoarea apare aşa cum vreau eu să o văd. Poate că pot să-mi...creez libertatea, să-mi văd cu ochii închişi scăparea de aici.
    Haaha...dacă ar fi atât de simplu! Am tras aer în piept, şi am crezut că am auzit ecoul acelei mici vibraţii. Cine ştie... Cine ar putea ştii? Dacă ar fi cineva care să ştie...care să audă! Mereu mi-am spus că eu cânt pentru mine, că vocea mea e propria mea alinare. Era doar o iluzie a egoismului meu, bineînţeles. Defapt, normal că voiam ca cineva să mă audă. Să simtă...orice fel de sentiment abstract şi superficial pe care voiam să-l transmit eu.
    Am decis să numesc locul acesta o „cutie”. O cuşcă, defapt. Nu ştiu ce formă are. Nu ştiu dacă are formă. Am vrut să cred că e din sticlă, pentru că aceea e fragilă. Ar fi putut să reprezinte...exteriorul fragil al sufletului meu. Ar fi fost uşor de distrus, de a crea o cale spre interiorul necunoscut. Sau, de data aceasta, spre exterior. Pentru că sentimentele până la urmă par a fi un curs cu două sensuri
    Dar nu e de sticlă. Şi nu pentru că sticla s-ar fi spart. Speranţa libertăţii a dispărut de mult. Ci pentru că nu era rece. Aici am pierdut conceptul de temperatură. M-am învârtit, habar n-am în ce direcţie, şi am lăsat...nimicul să-mi treacă printre degete. Nu ştiu dacă era aer, dar aş vrea să cred că asta este. Am vrut să ating un perete din faţa mea, şi l-am atins. Am luat-o la fugă, crezând că poate la celălalt capăt se află un alt perete, pe care să-l pot da la pământ. Pe cel pe care pusesem mâna, ştiam că nu-l pot distruge. Că o cale de ieşire nu poate fi atât de aproape.
    Dar nu m-am împiedicat de nimic. Ciudată dorinţă, să vreau să mă împiedic de ceva. Am sărit. Şi am dat cu piciorul. Aş fi vrut să aud cum se crapă şi să cad. Nu conta unde aveam să cad, cum. Până la urmă, tot ce s-a întâmplat a fost să cad pe suprafaţa inconcretă şi să continuu să mă afund în gânduri. Oare mai am nevoie să gândesc...? În întuneric...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top