Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

miercuri, 22 mai 2013

The world's always joking

And mostly
also lying

       Probabil că actele percepute ca fiind "rele" există pentru că pot fi folosite pentru obţinearea a ceva ce poate fi perceput ca "bine". Nimic nu pare a fi inutil şi totul, de la comportament la concepte abstracte şi pure minciuni, poate fi folosit pentru a servi drept avantaj. Sau poate că simplul fapt că noi gândim totul prin prisma ideii de avantaj sau dezavantaj este ceva greşit . Pentru că, până la urmă nu conteză neapărat rezultatul unei minciuni faţă de modul în care aceasta este văzută.
        Azi m-am reîntors la şcoală ca să dau teza la română. N-am mai fost de mult, pentru că am putut să nu merg şi am ales să n-o fac - locul ăla e contaminator. Nu învăţasem nimic, nici nu cred că aveam ce, dacă mă descurc şi eu bine la ceva, aia e româna. Am avut teză de două ore, cu o oră pauză şi subiecte diferite în fiecare oră. A doua oră am avut un eseu de scris şi ne-a lăsat să facem la alegere din ceea ce avusem de învăţat, însă totul s-a terminat într-o situaţie...nu ştiu dacă e groaznică, dar m-a făcut să mă simt groaznic. Colegă'mea, care e genul de persoană care nu se stresează, nu învăţase şi şi-a scris o copiuţă pe care a pus-o la mine în penar. No problem, chiar am sperat că o să facă şi ea ceva, am vrut să o ajut cât de mult am putut, ăla a fost simplul meu sentiment la momentul respectiv. Ea avea un subiect, eu cu totul alt subiect, scrisesem aproape tot, însă profa ne-a văzut, ne-a luat copiuţa şi ne-a întrebat ce şi cum. N-am zis niciuna nimic, eu pentru că nu voiam să fiu nesimţită şi să dau vina pe colegă'mea, ea probabil pentru că nu ştia ce să spună. Ne-a luat lucrările, ne-a pus să dăm declaraţii scrise, am scris c-am ajutat-o şi că n-am copiat, acum fie ce-o fi. Colegele mele se bucurau pe acolo pentru că ele sunt acel gen de fiinţe sărmane.
        Problema mea nu nota la teză e. Şi cu 1 tot îmi iese o medie ok pentru că am numai zece în oral şi pot să mai iau zece. Faza e dacă să le spun alor mei sau nu. Ai mei sunt genul care se panică când aud de aşa ceva, mai ales mama. Tata va da, va trânti şi va arunca cu toată forţa lui vina pe mine şi probabil tot ce o să iasă o să fie o mică depresie pentru mine. Şi totuşi, mă gândesc că dacă vorbesc cu ei s-ar putea rezolva ceva, adică ei ar fi dispuşi să vorbească cu profesoara de română. Sincer, dacă pot să trec peste asta fără ca ai mei să afle, ar fi cel mai bine. Dar mi-e teamă ca nu cumva atunci când aflu nota faptul că am tăcut din gură să se transforme într-un dezavantaj şi intervenţia lor să fi fost defapt benefică. I'll see what I can do. Either way, now I don't care. Şi dacă cineva nu mă presează şi nu mă stresează cu problema asta, n-o să-mi pese niciodată. Notele sunt nişte cerneală pe o foaie frate. Problema lor e defapt creată de sistem şi de cei din jur.
        Ah...mai sunt trei săptămâni de şcoală, fără asta şi fără ultima. Până săptămâna viitoare voi încerca simplu şi frumos să-mi închei situaţia, ca apoi să stau liniştită. Abia aştept să vină bursa, poate comand ceva din Japonia, deşi momentan habar n-am ce. Mama vrea să mergem în străinătate la vară, cu trenul, pentru că mamei îi e frică să zboare. Mie mi-e indiferent cu ce mergem, din tren poţi să vezi o grămadă de chestii (poate trecem iară prin oraşele mari numai noaptea), dar în principal nu vreau să merg. Eu în principal vreau în Japonia, deci orice alte străinătăţi mi se par cheltuieli inutile, mai ales că la ăştia toate drăciile sunt scumpe şi o să mă usture să dau banii şi mie, o cheltuitoare, mi-e cel mai greu, suferinţă adevărată, să vreau să dau banii şi totuşi să nu vreau. Does that even make sense? Oricum, mama nu-i planificator de excursii, iar dacă eu şi/sau tata n-o facem, ea sigur n-o s-o facă. 
        Plus, ai mei se înţeleg din ce în ce mai rău în ultimul timp. Adică certurile sunt mai dese, că oricum erau şi ei sunt prea obosiţi şi cam bătrâni ca să se certe mai tare. Şi totuşi asta nu e bine. Cât am fost copil, a fost ok, n-am văzut defectele familiei, fiindcă nu sunt grave, dar acum totul pare mai evident. Ai mei sunt practic într-un love/hate relationship şi uneori e exasperant pentru că totul pică pe mine, până la un anumit punct. Problema e că echilibrul nu se poate crea. Eu am încercat, am şi eu limitele mele, iar ai mei nu vor să se mai schimbe. Dă-o naibii de treabă, eu sunt dispusă să mă schimb, să-mi retuşez comportamentul, pentru a îmbunătăţii relaţia cu cineva, dar n-am dat în viaţa mea de cineva care să facă asta. 
        E greşit? Că vreau să depun efort pentru alţii, prin extensie pentru binele meu? Că simt nevoia să ajut anumiţi oameni chiar dacă ei simt că n-au nevoie de ajutor? M-am învăţat să refuz, şi totuşi n-o pot face în totalitate. Pentru că e greşit şi să spun nu. Vai de pielea mea dacă spun nu. Nu mă simt neapărat constrânsă, dar sunt unele lucruri pe care nu le pot suporta, pe care nu le pot menţine şi pe care nu le pot câştiga: conflictele. Oare în adâncul sufletului sunt o pacifistă? Nu cred. 
        Şi am mai învăţat un lucru recent: să nu mai comentez. Chiar dacă comentariile mele sunt constructive, chiar dacă ar ajuta, există momente în care orice aş spune nu are rost, nu ajută cu nimic. În momentele în care mă simt prost, în care totul se aruncă peste mine şi n-am altă opţiune decât să suport, stau şi mă gândesc că cel mai bine ar fi să tac, să tac mereu, pentru că oricum fiecare persoană e concentrată pe sine şi cuvintele mele nu valorează nimic pentru altcineva. Dar nu pot să tac, simt nevoia să mă apăr, să-mi spun punctul de vedere şi să dovedesc că n-am făcut nimic rău. Şi chiar atunci când am făcut, orice mi s-ar spune nu ajută cu nimic. Omul, până la urmă, învaţă cum să se comporte şi ce-l aşteaptă mai departe singur.

...Ăsta e efectul faptului că am trecut pe la şcoală.

        Am avut timp, deci am jucat Amnesia. Am ajuns pe la jumătatea rutei lui Ikki şi m-am oprit ca să scriu ce am jucat, însă nu ştiu când am să postez, nu vreau prea multe postări despre Amnesia odată. Oricum, jocul acela e aproape minunat.
Everybody loves somebody

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top