Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

luni, 6 mai 2013

Zanzou

残像
Imaginea unei dorinţe
stinse

    Dacă ar fi să considerăm caracteristicile umane ca o listă relative infinită de elemente care ni se atribuie sau nu la naştere, fie în mod aleatoriu sau atent calculat, am ajunge la concluzia că “destinul” sau ceva similar ne decide rezultatul acestui joc numit viaţă încă de la bun început. Modul în care noi alegem să controlăm măsura în care lăsăm aceste caracteristici să ne domine şi să iasă la suprafaţă probabil că ne determină personalitatea. Există posibilitatea să le avem pe toate şi o mare parte să fie pur şi simplu latente, dacă facem referire la acea informaţie pe care am auzit-o din surse neclare şi care s-ar putea să fie o minciună – cum că omul nu-şi foloseşte creierul la capacitate maximă, sau pur şi simplu...viaţa e ceva imposibil de înţeles.
    Nici c-aş avea nevoie s-o înţeleg. Probabil m-aş îngrozi şi m-ar face s-o urăsc şi mai mult. Sau poate pur şi simplu am şi eu momentele mele de pesimism. Uite, mi-e puţin silă de modul în care sună paragarful ăla de mai sus. Deşi alea sunt sentimentele mele, spuse cu vorbele mele...pffft, zici că vreau să mă dau deşteptă. Dar sunt. Adică eu consider că sunt. De ce m-am dezvoltat într-o lume în care mi se pare greşit, mi se pare ceva care merită învinuit, mi se pare că nu-mi va face niciun bine, faptul că admit că sunt deşteaptă? Şi totuşi o spun pentru că instinctul...da, deşi eu mereu tind să asociez instinctul cu ideea de animal şi nu, nu mă interesează şi nu vreau să aud de chestia aia de care spune biologia cum că omul e animal sau mai rău că ne-am dezvoltat din maimuţe sau alte minuni, deci, instinctul, pentru că alt cuvânt nu găsesc acum (şi uite cum insinuez faptul că aş avea abilitatea să găsesc un cuvânt mai potrivit cu o ocazie viitoare deşi probabil nu am daaar nu vreau să admit asta), instinctul ăsta pe care l-am pomenit de trei ori, îmi dictează aşa. Ştiţi, zicea undeva că oamenii inteligenţi vorbesc de obicei în fraze lungi.
    Ar trebui să mă opresc din a-mi analiza comportamentul, tot ce fac e să-mi dau seama de laturile mele urâte, scârboase, bune de nimic. Foarte rar mi se spune că am calităţi, deşi eu îmi spun mereu că am, aşa că nu ştiu ce să mai cred, ajung să mă contrazic singură şi trăiesc într-un soi de nesiguranţă pe care o ignor constant. Pentru că îmi pasă. Aş da multe doar ca să nu-mi mai pese. Mă tot depărtez de ceea ce voiam defapt să dezvolt.
    Mi-e scârbă. Mi-e scârbă când aud vocea mamei care probabil mă cheamă în legătură cu ceva irelevant. Mi-e scârbă când mă gândesc că la câţiva pereţi distanţă se află ceva incomfortabil. Mi-e scârbă de faptul că recent am început să plâng mai des. Şi când plâng sunt numai eu şi gândurile mele negre, şi mă înec în ele ca într-un abis dulce din care defapt nu vreau să scap. Cine are nevoie de fericire când e atât de dureros când aceasta dispare? Nu e mai bine a trăi în întuneric  pentru că oricum el e cel de care am parte cel mai mult? Ce mod urât...jegos, de a gândi. Şi ah da, mi-e scârbă să fie nevoie să ascult vocile din jurul meu şi paşii din apropiere, să îngheţ pentru o secundă pentru a analiza speriată dacă ceea ce e în jurul meu are să mă deranjeze. Practic, mi-e scârbă de oameni. Momentan.
    Voiam să vorbesc despre prefăcătorie, dar am un talent înnăscut şi nefolositor de a devia de la subiect. Nu ştiu dacă abilitatea de a se preface este o caracteristică venită din naştere a omului. Probabil că nu. Ştiţi, eu sunt sinceră. Eu zic ce simt pentru că asta consider că e cel mai bine. În modul exact în care simt. Şi nu cred că asta e ceva rău. Dar probabil că sentimentele mele ajung transformate la cel care trebuie să le primească. Cine naiba se enervează când arunci...ei bine relativ nervos...cu o ciocolată în el?! „M-am uitat la prea mult anime”, mi-am zis, după ce mi-am dat seama că mă aşteptam la o reacţie mult mai calmă.
    Revenind la prefăcătorie. Este probabil o armă din arsenalul meu dezvoltat pe parcursul vieţii pentru a mă proteja de toate tâmpeniile din jurul meu. Dacă ăsta ar fi un joc din ăla cu muniţie, jocuri pe care, de altfel, nu le-am jucat nicioidată, probabil că prefăcătoria ar fi o armă relativ ieftină, dar antrenabilă, upgrade-abilă, whatever, şi de durată. Nepăsarea ar fi arma absolută. Cel puţin în viziunea mea. Eh, deci se poate spune că sunt bine dotată. Ce urât sună asta. Ce urât că m-am dezvoltat într-o lume în care consider că cei din jurul meu vor crede că asta sună urât. Am mai zis eu tâmpenii legate de impactul percepţiei şi alte minuni.
    Ei bine, ghici ce am făcut eu în ultimele zile. Nu m-am prefăcut. N-am putut. La mine prefăcătoria e încă neantrenată, e brută, şi nu cred că voi vrea şi voi putea şi nici simţi nevoia să o ridic la un stadiu mai înalt. În schimb, am încercat să suport. Because I usually snap quite fast. Astfel că, am trăit într-un mediu în care am fost nevoită să suport. Nu iadul, dar pe aproape. De vreun an de zile tot încerc să învăţ să suport tot, să tac şi să accept, pentru că în cele mai multe cazuri ori nimeni nu mă ascultă, ori pur şi simplu a răspunde cumva sau a mă apăra devine inutil sau, mai rău, devine dezavantajul meu. Încerc, pentru că defapt nu pot. Am observat o evoluţie, dar este nesemnificativă. Astfel că am ajuns să nu mai pot şi să nu mai vreau să suport. E groaznic.
    E amuzant cum alţii nu pot să se prefacă, însă îşi pot pur şi simplu schimba starea de spirit radical şi imediat. Presupun că fiecare e dotat cu ceva care să-l ajute să treacă prin viaţă. Există o situaţia care se întâmplă des în viaţa mea: de câte ori la mine în casă sunt musafiri...ar trebui să plec. Să dispar. Pentru că de obicei sunt persoane care pe mine nu mă interesează şi pentru care totuşi trebuie să depun un efort jegos, alt cuvânt nu găsesc, dar în principal inutil mie. Uite, eu evit pe cât posibil să-mi aduc prietenii acasă când ai mei sunt prin preajmă, pentru că nu vreau să-i deranjez, ai mei oricum mă lasă şi nu ar fi probleme dar în principal nu mă simt eu comfortabil. Dar ai mei nuuu, ai mei niciodată n-ar întoarce casa pe dos, adică să fac curăţienie, nici n-ar face de mâncare sau alte minuni, dacă un pireten de-al meu ar veni la mine. Nici n-aş vrea să o facă, dar ca exemplu. Nu ştiu cum s-a ajuns la discuţia asta relativ stupidă.
    Să zicem că mi-a ajuns. Simplu, în ultimele zile am ajuns la concluzia că mai bine petrec Paştele singură decât să mai vin vreodată în locul ăsta care nici măcar n-are niciun fel de legătură cu mine, şi în care trebuie să-mi pierd vremea de dragul altcuiva şi să împart o cameră cu ai mei. Mama se pare că mă iubeşte şi îi e dor de mine numai la telefon, atunci când suntem despărţite. Când sunt în preajma ei azvârle cu diverse în mine, pe lângă altele. Uite d’aia nu înţeleg eu oamenii.

    04.05.2013
    Am văzut astăzi primele episoade din Oregairu şi tot ce pot spune e că anime-ul ăla are nişte teorii absolut geniale.

Everybody loves somebody

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top