Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

marți, 16 aprilie 2013

Visul tărâmului minunilor


     Se făcea că eram într-o lume în care cele două tărâmuri, cel al oamenilor şi cel al minunilor, erau despărţite de o graniţă fizic inexistentă, care putea fi trecută cu uşurinţă de orice om, dar oamenii alegeau să  n-o treacă pentru că tărâmul minunilor era un loc de neînţeles. Nu le era frică de tărâmul minunilor, ci mai degrabă preferau să-l evite pentru că-l simţeau a fi diferit.
      Eu, o Alice care trecuse graniţa de nenumărate ori, m-am aventurat din nou pe partea cealaltă a graniţei. Soarele stătea să apună, dar tărâmul minunilor era inofensiv, chiar interesant noaptea. Îl căutam pe iubitul meu, pisică de Cheshire. Noi aveam o relaţie la fel de ciudată precum acel tărâm – nu ne spusesem niciodată vreun cuvânt care să declare sentimentele noastre, dar simţeam că ne iubim şi ne-o dovedeam în alte moduri. 
      Deja aproape se înnoptase când am ajuns în tărâmul minunilor, şi întrebând-ul pe Vodgard, un bărbat care-l cunoştea pe Cheshire de când era copil, un individ înalt, cu o figură frumoasă, dar de cele mai multe ori încruntată, cu un păr lung, frumos şi uşor ondulat violet mai deschis, îmbrăcat cu un costum ce dădea aerul de nobil, pentru că Vodgard chiar era nobil, şi o sabie atârnată la talie, am aflat că Cheshire era la şcoală. Oh nu. Mereu am vrut să evit să merg la şcoală. Dar nu aveam timp şi nu era ca şi cum Cheshire nu avea să-şi dea seama că am venit.
      La şcoală exista un joc. Probabil că se aplica şi în alte zone, dar cum am încercat să le evit mereu, nu ştiam în care. Le evitam pentru că ştiam că puteam să fiu implicată în vreuna dintre regulile ciudate ale tărâmului şi ar fi trebuit să fac lucruri relativ inconfortabile şi probabil Cheshire ar fi trebuit să fie responsabil pentru unele rezultate. Toată lumea era conştientă de relaţia noastră şi nimeni nu spunea nimic, dar cei din tărâmul minunilor avea o mică pasiune pe a face uşor mişto de oamenii din partea cealaltă, mai ales stricarea relaţiilor. Nimeni n-avea nimic împotrivă cu orice fel de contact şi relaţie între indivizi din cele două părţi, dar de obicei asta nu se întâmpla pentru că aveau gândiri diferite şi nu se prea puteau înţelege. Eu şi Cheshire eram o excepţie şi nimeni nu înţelegea de ce. Nici nu era nevoie.
      Am ajuns la şcoală, holurile parţial întunecate. Nu mai fusesem niciodată la şcoală, dar m-am ghidat după lumină şi am găsit clasa lui Cheshire. Nu era acolo. Jocul deja începuse. Probabil în secunda în care am păşit în clădire. Dar, aşa cum şi noi aveam o anume reţinere când era vorba de contactul cu cei din tărâmul minunilor, şi ei erau la fel. Jocul era simplu: colegii lui Cheshire, defapt oricine din şcoală, trebuia să mă atragă pe mine, cu scopul de a mă fermeca, a mă face să mă îndrăgostesc, cică (am auzit că ăştia din tărâm se îndrăgostesc foarte repede...şi lui Cheshire i-a luat câteva scurte zile, dar aia e problemă de secunde), şi să mă facă să ies din clădire alături de el/ea. Asta însemna, simbolic, că m-au obţinut...cumva, că sunt a lor, iar acum că îl aveam pe Cheshire, însemna că-l lăsam pe el în urmă, iar celor din tărâm le plăcea să facă pe cei din jur să sufere (o mare de sadişti). Şi eu ar fi trebuit să renunţ...cumva, la Cheshire. Dar nimeni nu lua total în serios jocurile şi oricum probabil erau nişte metode nescrise de scăpare (la ăştia nimic nu era scris), puteam să-l întreb oricând pe Vodgard.
      M-am aşezat pe un scau relativ aproape de uşă. Cum Cheshire nu era acolo, eu trebuia să-l caut prin şcoală – s-ar fi pus că Cheshire m-a găsit pe mine şi totul se termina. Habar n-am de ce nu era în clasă...ah da! Pentru că, fiind în clasă, în aceeaşi cameră cu mine, toţi indivizii de acolo aveau drep egal în a se  apropia de mine. Practic Cheshire îmi spunea că nu mă dă nimănui...heehee, drăguţul meu Cheshire. Trebuia însă să aştept până se termină cursul ca să pot să ies (regulă)...de ce nu m-am uitat înainte să intru, m-am grăbit. Adevărul e că mi-e foarte dor de Cheshire, nu am avut vreun soi de contact cu el de câteva zile bune. Cursul a început şi simt privirile cum mă înconjoară şi-mi vine să râd, ar trebui să-i pun să plătească privitul pe secundă. Stai...deja s-a sunat...haahaaha, profesorul, a dat naibii cursul, ce-or vrea ăştia de la mine nu ştiu, că doar sunt conştienţi că le sunt cam egal. Cei din tărâm aveau puteri, sau mai bine zis toţi aveam puteri, că ne trăgeam din acelaşi strămoş, dar ei erau învăţaţi de mici să şi le folosească. Pe mine mă învăţase Vodgard tot de mică, şi chiar mai bine decât ştiau ceilalţi, Vodgard era singurul care avea înscrisuri şi am putut să învăţ şi fără el. Aşa că puteam să-i las laţi fără probleme pe indivizii ăştia normali.
      Dar s-a făcut pauză, gălăgie, lumea se ridică, se învârte, eu ţin ochii pe uşă. Simt cum cam jumătate din clasă are ochii pe mine...deci celelalte priviri erau de gelozie, probabil. Ahh nu, aud paşi din spate, într-un fel e bine că podeaua asta scârţâie, dar nu! Două mâini se rezemă pe pupitrul meu, şi cu un „Bună!” şi o anume privire s-a terminat treaba. Vai dar ce urât e tipul ăsta! Un blond cu părul mai lunguţ şi cu o figură pur şi simplu urâtă. Mă i-a de încheietură şi mă trage uşor...nu-i nimic, şcoala e mare, eu ştiu pe unde am venit, pot să evit să ies. Deşi fac pariu că dacă mă pierd...o să fie o noapte lungă...ahhh. Mai toată şcoala e înecată în beznă, cu câteva lumini fade la unele puncte, destul încât să nu ne împiedicăm. Tipul ăsta nu ştie pe unde s-o ia, daaaa! Ştiam eu că ăştia din tărâm nu sunt buni cu direcţiile, cel puţin o anumită parte dintre ei. Şi Cheshire se cam pierdea ameţit în diverse locuri...ah, dragul meu! Dar recent a insistat şi l-a făcut pe Vodgard să-l ajute să înţeleagă şi el ce-i aia punct de reper, aşa că acum se mai descurcă. Mmm...am mai fost pe aici...nu. Ăsta e alt etaj, arunc un ochi pe casa scărilor, suntem la subsol?! Dar puteam să jur că am urcat...ahh, locul ăsta. Mi se pare că am simţit ceva. Blondul ăsta se opreşte şi...ce naiba faci măă, n-am nevoie să mă aflu între tine şi un perete. „Am auzit că...dacă sărut o muză...ea devine a mea pe viaţă...” Arrgh, nu stupizenia aia! Am avut grijă să-l întreb pe Vodgard de orice soi de regulă legată de contactul...romantic, să-i zicem, şi dacă era aşa, eu şi cu Cheshire ar fi trebuit să fim recunoscuţi oficial până acum de mii de ori! Probabil că tipul şi-a dat seama că s-a pierdut rău de tot şi s-a panicat şi a vrut să mă „facă a lui” sau ce naiba o fi mai repede. Eh asta nu se poate. „Dacă săruţi o muză primeşti otrava frumuseţii!” aud o voce care o dublează pe a mea. Cheshire!, era chiar în dreptul meu, uşor panicat...probabil şi el se cam pierduse. Blondul a dat înapoi instat la vorbele mele, era lege în tărâm, schimbarea bruscă şi din puteri străine, aduce dezastru. Şi ah da, femeile şi fetele de partea cealaltă erau numite „muze”...ciudat, ştiu.
      Dar Cheshire, iubitul meu Cheshire! Am sărit în braţele lui şi m-a gâdilat un fluture galben la nas, fluturii lui Cheshire zburau acum prin clădire. Fiecare individ din tărâm avea un animal sau vreun soi de fiinţă care le era ca un semn. Asta însemna că Cheshire m-a găsit şi că...a ieşit cu mine din clădire. Mincinosul, haahaa. „Dacă nu vrei să primeşti imediat binecuvântarea sărutului ei, ai face bine să-ţi ţii gura.” Îl ameninţă Cheshire pe blondul ăla, care părea a fi un anume fel de laş, şi mă luă de mână. Blondul se depărtă încet, uşor dezamăgit. Cheshire dădu să plece. Stai. Tu nu ştii pe unde s-o luăm. Cheshire privi în lateral şi ţâţâi uşor. Dragul meu, iubitul meu, ce dor mi-a fost de el! Nu-i percep culorile atât de bine pe lumina asta, aşa că îmi pun palma pe chipul lui cald, printre şuviţele moi...îmi vine să le ronţăi! Probabil că amândoi avem aceeaşi privire, caldă şi plină de emoţie, din ce în ce mai intensă odată ce ne simţim respiraţia din ce în ce mai aproape. Şi mă sărută, lung, încet, blând, ca o mângâiere a iubirii lui. Aşa e Cheshire cu mine mereu, blând, parcă vrea să mă înfăşoare la propriu cu iubirea lui. Fluturii din jurul nostru devin din ce în ce mai deşi...nebunul...chiar i-a fost dor de mine. Îmi închid ochii şi îi strâng uşor părul în amebele palme, dar îl simt cum tremură o singură dacă, rapid şi scurt, şi-mi dă drumul. Ce e aşa anormal? Cred că toţi indivizii din şcoală se holbează la noi speriaţi de moarte, cu blondul acela în faţă. Vai Doamne, zici că au văzut moartea, nu alt...ceva...pfffft, haaahaahaa, da dragilor, acum Cheshire o să fie lovit de dezastru şi nenoroc, până la următorul soare se va face cenuşă, aşa că dispăreţi din faţa mea, sau aerul blestemului vă va lovi şi pe voi! Am suflat în faţa lor şi s-au împrăştiat ca praful. Cheshire îşi pune bărbia pe umărul meu, dar nu spune nimic...deşi...să nu cumva să gândeşti vreo tâmpenie legată de faptul că ţi-ar conveni să mori de mâna mea, nebunule.
      Hai să gândim logic...dacă eu şi cu blondul am urcat scări şi am ajuns la subsol, atunci trebuie să coborâm ca să ajungem la parter şi să ieşim. Bine că scările astea fără sfârşit sunt marcate, că altfel sigur ne-am fi pierdut. Dar putem oricând să ne uităm pe o fereastră. Nu înţeleg cum de oamenii ăştia nu pot gândi logic. Hai să ieşim, dragul meu, l-am prins pe Cheshire de mână şi am coborât un rând de scări, pentru a da de uşa mare a şcolii. El era puţin ruşinat, nici acum nu s-a obişnuit cu ideea de a fi ghidat de mine...ah, ce drăguţ eşti! Dar hai să ieşim naibii de aici, am apăsat clanţa şi am dat de o lumină puternică, dar am făcut un pas înainte şi am trecut pragul...Cheshire? Nu-i. De ce m-am grăbit! De ce tocmai acum s-a făcut schimbarea de timpi?! Ah, l-am pierdut. Lumea asta nu ne ajută deloc să fim împreună. Aici ziua şi noaptea au un număr nedeterminat de ore şi se trece de la una la alta imediat. Dar n-am dat de o perioadă mai lungă de vreo 32 de ore, cred. Oricum, timpul ăsta l-a proiectat pe Cheshire altundeva, din cauza faptului că se afla în şcoală când s-a întâmplat alternanţa.
      Un calendaar, am făcut câţiva paşi către un scuar din apropierea şcolii, mereu în zone de genul e afişată data. Eeehh...n-am să mă obişnuiesc niciodată cu sistemul lor de calcul...dar se pare că au trecut vreo trei zile. Ce? Ah, şi eu am fost proiectată într-un alt timp, nu numai Cheshire. Şi cum lumea asta are perioade temporale paralele, şi cum ceasurile sunt inutile, Cheshire trebuie să fie pe aici pe undeva. Deci, în căutarea lui am îmbătrânit instant cu trei zile.
      M-am apropiat de doi indivizi ai căror chipuri și nume nu m-am obosit să le rețin și am întrebat dacă l-au văzut pe Cheshire, ar trebui sa fie alături de cei din școală. Fiind blocat în clădire, erau obligați de regula să participe la orice fel de joc ce s-ar putea declanșa acolo. Nu mi-au spus unde este Cheshire, ci în schimb mi-au făcut semn să merg după ei. N-am ezitat pentru că știam că cei din tărâm nu au de ce să rănească oamenii de pe partea cealaltă, n-ar avea nimic de câștigat. Am trecut printr-un loc care mi s-a părut foarte cunoscut, și când am văzut blocurile așezate asimetric vopsite în nuanţe de roz, apoi verde, mi-am dat seama că suntem în campusul universitar. Vai cât s-a schimbat locul ăsta, tot ce-au făcut a fost să vopsească câteva blocuri, dar parca toată atmosfera locului pare diferita.
      Lumini colorate și un zumzet al unei mulțimii liniștite - era bal. Sau mai bine zis cuiva i-a venit cheful de petrecere. Toată lumea părea să accepte ideea că sunt obligați să se simtă bine, nu știu câți chiar o făceau, dar scopul meu era să-l găsesc pe Cheshire. Trec prin ușa mare, larg deschisa și luminată, și-mi dau seama când intru că-mi văd umbra în fata, ceea ce înseamna că s-a făcut noapte. Aaah, acum sunt și eu blocata în jocul din sala de bal, deși habar n-am ce fel de joc este. Oricum o să-mi dau seama mai târziu. De ce tocmai aici, de trebuia sa ma proiecteze intrarea tocmai în subsolul ăsta larg și umed care seamănă a catacombe. Şi acum sunt oameni care plâng la mormântul fetei aceleia, nu știu de ce au ales sa o înmormânteze tocmai în locul în care a murit, în contextul în care acela era sala de bal. S-a întâmplat un accident acum câteva decenii, o fetita de pe partea cealaltă, din lumea mea, s-a aventurat în tărâmul minunilor, a fost prinsă într-unul din jocurile din sala de bal, și a căzut mortal din cupolă. Nimic extraordinar, oamenii mor în fiecare zi în moduri mult mai groaznice, însă pentru că fetiţa era de pe partea cealaltă, pentru că era o "muză", cei de pe tărâm s-au speriat și au luat-o drept un blestem. Astfel că jocul din sala de bal și-a schimbat natura, și a fost decretat să continue veșnic, fără oprire. Iar cei cu psihicul mai slab, mai lași, care probabil nu știu nici cum să spere, vin și se roagă, plâng, ori de mila ei ori de a lor, nu știu. Tâmpenii. Ultima data când am trecut cu Cheshire pe aici, îmi amintesc că mi-a spus "nu e ca și cum noi credem în moarte, nu înțeleg de ce ei simt vreo legătură spirituală cu ceva a cărui mod de a exista a fost schimbat de moarte." Faptul că Cheshire, alături de toți locuitorii tărâmului, nu cred in moarte m-a făcut să mă îndoiesc și eu de existenta ei pentru câteva clipe. Iar ei aici nu au morminte, și n-am auzit să moară cineva vreodată...mai bine nu ma gândesc la asta.
      Lăsând în urmă subsolul luminat de culorile venite de deasupra, intru în sala imensă de bal și o cuprind cu privirea. Figura optimista a lui Cheshire e de negăsit. Unii oameni îmi aruncă priviri curioase sau mirate, m-am obișnuit cu asta. Dacă nu e aici...s-ar putea sa fie în cupolă. Urcând scările construite pe peretele circular al încăperii grandioase, îmi dau seama că cei care au venit alături de mine se află acum în urma mea. Acum că-i observ mai bine...sunt gemeni. De asta prezenta lor e aşa de fada, pentru ca sunt împreună. În fine. Am ajuns în cupola,  și observ la capătul scărilor o figură întunecată, o femeie îmbrăcată în negru ce stă singură. Probabil e prinsă aici și se ferește de joc, e posibil și asta. Urc rândul acela inutil de scări și o întreb: l-ai văzut pe Cheshire? Fiind unul singur în tot tărâmul, erau puţini, cel  puțin în acel oraș nu foarte mare, care nu-l cunoșteau. "Nu, dar am văzut fluturi galbeni" îmi răspunde femeia. Mulțumesc, îi spun lăsând-o in urma. Era frumoasa, figura aceasta feminina, nu părea a fi de aici. Dar nu contează de unde vine. Gemenii erau singurii care se aflau în cupola largă, și când m-am întors la ei, după câteva secunde de liniște în care eu studiam sala de bal de sus în căutarea lui Cheshire, m-au întrebat "tu stii magie?". Nu e magie idioților, dar da, probabil mai multa decât voi. Vreți sa va arat? Şi asa încep să fac acele semne cu mâna pe care mi le-a arătat Vodgard, practic nu aveau niciun efect, erau pur și simplu liniile numelui lui, dar aveau impact în fata marii majorități de oameni. Deşi, judecând după modul în care privesc, e posibil ca gemenii să poată citit semnele. În secunda următoare aud vocea lui Vodgard pe scări, urca alături de un însoțitor. Vraja nu trebuia sa aibă efect, dar se pare că a avut, pentru ca Vodgard îmi aruncă o privire scurtă, apoi fixează ochii pentru o secunda pe marginea cupolei. Acolo trebuia sa fie un balcon, dar nu exista niciun fel de zid.
      Jocul fusese stabilit deci. Probabil dinainte de a intra eu în clădire. Cat despre Vodgard, tot ce a făcut el a fost să mă informeze, pentru că el avea libertatea de a alege în ce jocuri se implica, deci putea astfel circula după bunul plac. Doar era un lord, la propriu. Ce trebuia să se întâmple era ca cineva se arunce de sus...cred...oricum nimic nu s-ar fi întâmplat dacă rămâneam acolo. Şi cum nimeni nu îndrăznea să se arunce, deși n-ar fi murit pentru ca aveau puterile lor, toți așteptau ca perioada de timp să se termine și să se reseteze jocul. Hai să iau calea scurtă către parter.
      Şi aplecându-mă ușor în jos simt toate privirile aţintite asupra mea. Haaahaa ce feţe pot face oamenii ăștia, le e frică să nu cad și să mor aici în faţa lor. Îmi cer scuze dragilor, dar eu nu sunt o fetiţă neîndemânatică. Plus, cineva m-ar prinde, doar au spaimă de o noua victimă. Nu cred că le e frică de moarte în sine, dar ideea de a veni în contact cu moartea în care nu cred s-ar putea să-i sperie. Aaah, ce senzație ciudată, simt aerul cum trece rapid pe lângă mine, deși defapt trec eu prin el. Fac câteva semne cu mâna dreapta și aterizez ușor. Ciudat, nimeni n-a sărit să mă prindă. Nu că aş fi vrut asta, dar ar fi fost interesant. Probabil ca înainte de aterizare și-au dat seama că n-am să cad. Dar stai, dacă asta n-a avut impact, înseamnă ca scopul jocului e altul. Liniștea din cameră ar fi trebuit să se disipe până acum, însă privirile sunt încă ațintite pe mine. Cheshire!...e...speriat. Sau mai bine zis panicat. De ce? I-a făcut cineva ceva?! Rareori l-am văzut pe Cheshire cu privirea asta...
      Poartă aceleași haine pe care le avea la scoală, vechiul lui costum negru cu accente violet închis, de culoarea parului lui ce strălucește uneori o nuanță între violet și roz. Ochii de aceeași culoare sunt dominați de o lumina gălbuie, și pupilele încă-i sunt dilatate, înseamnă că vine de undeva de unde e întuneric. Modul în care-și mișca corpul e la fel de grațios...cu fiecare mișcare îmi amintește de ce îl iubesc atât de mult! Dar...coada...e frumoasa, lunga și arrrgh pufoasa și grațioasă și îmi vine s-o mușc şi să-i opresc mișcarea aia lentă, dar nu asta e problema, problema e că coada aia înseamnă ca Cheshire e centrul jocului! Arrrgh, nu voiam ca oricine sa-i vadă coada aia superbă!
      Cheshire își ascundea forma naturală, precum și toți ceilalți locuitori ai tărâmului, din simplul motiv că ei preferau misterul. Mie mi-o arătase de câteva ori, niciodată pentru prea mult timp, pentru că "se simte ciudat rău când o atingi tu". Știu, știu dragul meu ca inclusiv coada ta mă iubește.
      Deci, acum că jocul se concentrează pe Cheshire, trebuie să ne dam seama amândoi ce fel de joc este. Mereu distracția asta obligatorie a fost spontană și aleasa de un factor necunoscut, dar nu e ca și cum cineva ar dori sa schimbe asta. Fluturi...fluturii lui Cheshire apar spontan din jurul lui și zboară prin camera la o înălțime joasa, parca...ar vrea ca cineva să-i prindă. Ooh nu, aşa ceva nu se poate, dacă cineva prinde captivi sau omoară semnul altcuiva, acea persoana devenea a lui (posesivi ăștia, știu). Dar...nimeni nu se aruncă să prindă fluturii lui Cheshire. Normal, cineva ar încerca să o facă ca să rupă jocul, dar de la bun început indivizii ăștia au fost prea liniștiți. În fine, Cheshire e al meu și numai al meu, aşa că veniți încoace, minuni aurii! 
      Zumzetul petrecerii și-a revenit ușor și cei din sală s-au obișnuit imediat cu ideea că cineva sare printre mese și omoară fluturi. Ființele astea sunt incredibil de fragile, se vede că-l reprezinta pe Cheshire, e mai ușor să le omori decât să le prinzi. După câteva minute în care am simțit privirea ușor amuzată a lui Cheshire, probabil de mișcările mele inegale, au mai rămas câțiva zburători în camera. Cheshire zâmbește, probabil se gândește ori la cat de draguță e situația, ori la cat de draguță sunt eu. Oricare ar fi, e bine, atâta timp cat se uita la mine, deși e ciudat să-l știu că mă privește în situația asta. Gata! i-am prins pe toți.
      Cheshire se apropie cu pașii lui lini de mine și...cee faci aici?! Îi simt sărutul apăsat, părul lui îmi gâdilă ușor obrajii şi-i simt căldura prin mâna care m-a prins de talie. S-a rupt repede această vrajă și, privindu-i zâmbetul luminos mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat. Îmi ridic ochii şi observ pletele violete ale lui Vodgard, care se afla în cupolă. Oamenii din jurul meu zâmbesc și...soarele se ridica. Cheshire! "Da, draga mea, acum putem fi împreună pe veci, fără ca această lume să ne mai despartă."
_____________________
      Chestie adaptata in marea majoritate dupa visul ciudat pe care l-am avut asta-noapte. Stiu ca textul e cam prost organizat si cam inconsistent - astea trebuiau sa fie niste idei scurte pe care aveam sa le pun cap la cap, dar cand am vazut ca deja ies fraze largi, am decis sa continuu asa pentru ca nu voiam sa uit niciun detaliu. Inceputul e scris imediat ce m-am trezit, a doua jumatate a textului pe parcursul zilei. De aici si alternanta folosirii prezentului si trecutului (asa ceva nu se face de obicei) - am vrut sa scriu la prezent, dar cum eu de obicei scriu la trecut, a iesit chestia asta. Dar am dus-o la capat pentru ca-mi place foarte mult...se vede ca e un vis de-al meu :)) N-am folosit linii de dialog pentru că, am zis, am început de la ideea de notiţe, aşa că vă las pe voi să vă daţi seama când fata vorbeşte sau gândeşte. Iar campusul ăla universitar, e un loc dintr-un vis pe care l-am avut acum mult timp, ador când visez chestii legate de ceea ce am mai visat. Pe fată normal că  n-o cheamă Alice, doar sunt chiar eu.
      Vodgard e un personaj care defapt apartine seriei de jocuri otome Black Wolves Saga, dar mintea mea l-a adaptat cum a avut chef, am impesia ca nici numele lui nu e corect. After checking, normal că nu-l cheamă aşa, e totuşi în Black Wolves Saga un personaj pe care-l cheamă "Rath Vogart". Here have a picture of Arles V. Felnoir, the actual character. I MUST play BWS soon. Soon...

2 comentarii:

  1. THIS IS SO AWESOME.
    Până la urmă, e după un vis de-al tău. Ideea e genială, iar Chesire... let's be serious, he's the most precious character from Alice in Wonderland. Any kind of Alice.

    RăspundețiȘtergere
  2. Thought you'd like it. *happy grin*
    Ştii, eu nu mă omor aşa de tare după Cheshire, dar se pare că mintea mea îl iubeşte :))

    RăspundețiȘtergere

 
back to top