Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

duminică, 17 martie 2013

Mireasa stelelor

Constelaţiile noastre
nu se vor putea uni niciodată

       Idea dureros de posibilă a unei lumi fără ea mi-a îngheţat sângele în vine şi viitorul în trecut. Mintea mea a fost lovită de un singur gând, de un sentiment automat, care mi-a trezit simţurile ca un fulger. "Cum să nu pot trăi fără ea?!", a fost realizarea care a venit ca tunetul după acel fulger în conştiinţa mea. Când am devenit conştientă că am s-o pierd, probabil pentru cineva care niciodată nu o va iubi mai mult decât mine, că ea va dispărea în mod iremediabil din viaţa mea, groaza m-a cuprins. "Eu chiar nu pot trăi fără ea?!"
    
        Inima îi stătu în loc când deschise ochii şi realiză că lângă ea se află cineva care ar fi trebuit să fie un vis, o dorinţă imposibilă, o pasiune la care renunţase de la bun început. Dezmeticindu-se, briza fină, uşoară precum somnul care încă îi îngreuna pleoapele, flutura perdelele subţiri şi albe care cădeau ca un val de ceaţă pe faţa lui, celui care nu aveam cum să se afle lângă ea. Pe ploapele lui cădeau raze calde de soare, luminându-i subtil chipul, încât părea a fi încă într-o lume a visului. Nu avea cum să ştie cine, probabil ea însăşi, sau poate chiar el. Îşi aminti de căldura corpului lui, acel sentiment blând, atât de blând încât devenise dureros, şi îşi întoarse capul, evitând să-l privească, ochii ei strălucind înecaţi de suferinţă, şi oftă. "Doar...puţin...", ecoul dorinţei ei, care era totuşi reală, îi oprise firul gândirii şi-i cuprinse conştiinţa. Îşi întise mâna către chipul lui, însă degetele ei aproape albe îngheţaseră parcă atunci când auzi în depărtare clopotele care tăiau liniştea acelei mici lumi în care se aflau. Privi pe fereastră şi ochii ei, de la expresia surprinsă şi mirată ce o aveau cu câteva secunde înainte, se lăsară cuprinşi de o cu totul altă nuanţă a suferinţei.
        Lăsând în urmă camera lungă, cu ferestrele ei mici şi pătrate, prin care lumina zilei intra din plin, şi de la care ea, alături de cea care ar fi trebui să fie alături de ea, priviseră mii de peisaje şi strigară zeci de persoane, se grăbi spre biserică. Podeaua care scârţâi lung în urma ei nu-l trezi pe cel care nu trebuia să se afle acolo. Nu avea ce să caute în locul spre care se îndrepta, ştia că nu va fi bine primită, însă picioarele o purtau fără vreo reţinere, urmând adevărata dorinţă din inima ei. Purta acea rochie neagră pe care o adora, în care se simţea cu adevărat ea însăşi, care o acoperea îndeajuns încât să descopere frumuseţea trupului ei. Călca cu tălpile pe pământul gol, privind numai înainte, simţind aproape că zboară. Mişcările ei largi şi graţioase o făceau să se simtă liberă, şi, mai presus de orice, frumoasă.
        Dar acel gând îi trecu într-o clipă prin minte, făcându-şi loc printre panica şi frica din sufletul ei, care dădeau fiinţă unor întrebări care nu-i mai străbătuseră mintea până atunci. De ce îşi dorea atât de mult să o vadă? De ce era atât de îngrozită, încât sufletul ei ardea parcă, mistuindu-se în acea suferinţă fizic nedureroasă, care care o chinuia mai mult decât orice rană sau boală, de gândul că cineva i-a decis ei viitorul, deşi ceea ce se întâmpla nu avea nimic de a face cu ea? Avea impresia că-şi pierde o parte din fiinţa ei, că sacrifică un fragment din propria-i fericire, şi acest sentiment îi dădea puterea de a-şi purta corpul, alături de o teroare pe care nu o înţelegea, către locul unde nu ar trebui să se afle. Îi era frică şi ar fi vrut să izbucnească în lacrimi, iar această panică o lăsă cu o confuzie pe care nu-şi dori să o înţeleagă.

        Aruncă o privire spre fereastra camerei din care plecase, fereastră de la care se vedea toată acea zonă, şi tot ce creierul ei conştientiză fu o licărire orbitoare. Îşi aminti involuntar de clipele petrecute la acea fereastră alături de cea pe care simţea că avea s-o piardă. Întorcându-şi capul, o văzu.
        "De ce zâmbeşte?!" a fost primul gând care i-a trecut prin minte. Mireasa, urmată de un alai de oameni care-i zâmbeau şi ei fericiţi, cu figuri lumioase, se îndreptă spre biserica în care o aştepta mirele ei. Rochia ei albă se unduia graţios odată cu mişcările trupului ei lung, dar mai puternic, robust, şi probabil matur, decât al tinerei în negru. Părul ei era strâns frumos într-un coc, astfel că şuviţele fine nu mai cădeau pe gâtul şi umerii ei ca de obicei. Era ironic cum rochia ei de mireasă, pe care ar fi trebui s-o alegă împreună, avea acelaşi tipar precum rochia neagră mult iubită a tinerei, doar că era mai lungă. Umerii ei, bătuţi de soarele blând al unei veri perfecte, tremurau uşor din când în când, probabil din cauza entuziasmului, iar degetele ei strângeau şi mai tare buchetul din mâinile ei. Pe degetul ei strălucea un inel cu adevărat frumos, dar nu mai frumos decât zâmbetul strălucitor al miresei, al cărei chip era, ironic, lovit de razele soarelui în acelaşi mod precum chipul liniştit al celui lângă care tânăra se trezise cu câteva minute înainte. Îşi simţi inelul cum atârnă greu şi rece pe degetul ei şi privirea-i fu cuprinsă de regret; nici ea nu înţelegea de ce s-a reţinut atunci când a vrut să-i dea un inel celei care atunci nu era mireasă, iar acum zâmbi dezamăgită, ştiind că nu mai avea cum să fie prima care să-i dea un inel. Văzuse cândva figura mirelui, dar o uitase complet, poate pentru că i se păru prea fadă. Nici ea nu înţelegea de ce se simţea aşa, şi frica o cuprinse din nou, când realiză că trecutul va deveni lumea în care ea va trăi.
        Ar fi vrut să se apropie, să se bucure alături de ea de acel moment minunat, să-i spună cât de fericită este pentru că ea îşi găsise propria-i fericire, să-i zâmbească şi să-i ureze un viitor fericit în care vor continua să se bucure de viaţă împreună, chiar dacă nu va mai fi ca înainte. Era sincer fericită, cu adevărat fericită, pentru ea, ar fi vrut s-o ia în braţe doar ca să-i dea drumul, dar dacă nici măcar nu i se permitea să termine legătura cu ea, s-o lase mai departe singură pe valul vieţii, atunci cum avea să-şi extermine acele sentimente care încă sălăşluiau în sufletul ei. Dintr-un motiv prostesc, fără sens, pe care-l uitase pentru că nu-l înţelesese, pentru că-i fusese scârbă să-l înţeleagă, tinerei nu i se permise să fie prezentă la nuntă. Scârba o cuprinse pentru o secundă, şi se transformă în acea dezamăgire cu care se obişnuise, şi realizând că toată viaţa ei a trăit pentru acele scurte momente de fericire printre care s-a aflat numai dezamăgirea, "ce crud...!", şi-a spus, ochii umezindu-i-se odată cu privirea care i-a căzut la pământ.
        În lumea aceea erau numai scări şi dealuri, însă nimeni nu ştia dacă a urca sau o coborî era drumul cel bun. Mai bine spus, nu exista un drum adevărat, tot ce conta era cu ce fel de sentimente se urcă sau se coboară, pentru că dorinţele adevărate se aflau mereu la capătul drumului. Niciodată nu era garantată împlinirea lor, pentru că totul era controlat de subconştientul celui care îşi dorea un viitor, de cât de puternică este dorinţa acestuia şi cât de importante sunt îndoielile acestuia. Tânăra coborâse, alergând, fără ezitare, pentru că vârful de pe care venise nu avea nicio semnificaţie dacă se afla acolo singură, sau, mai bine spus, fără cineva alături de care să-şi dorească să se afle. Până la biserică drumul era pământ gol, bătut de paşii care au trecut peste el de-a lungul timpului într-o formă abstractă care aducea a scări, însă mai departe de biserică, continuând tot în jos, erau trepte cu unghiuri drepte, de marmură rece, brodate fin pe margini cu dalta. Pe aceste trepte urca mireasa fericită, iar când tânăra auzi zumzetul mulţimii ce o urmărea şi realiză că se apropie de ea, se ascunse  după colţul bisericii.
        Tot alaiul era prea bine-dispus şi prea atras de imaginea miresei, care era cu adevărat frumoasă, emanând lumină odată cu surâsul ei fin, ca s-o observe pe tânăra în negru care se afla în spatele umbrei uneia dintre coloanele de la intrarea din biserica mare. Clopotele, care bătuseră până atunci în continuu, cu un sunet echilibrat şi care, şi el parcă, emana optimism, se opriră când mireasa ajunse în pragul uşii mari, de lemn gros, care o aştepta larg deschisă. Trezindu-i simţurile adormite de o suferinţă care o lăsase surdă şi mută pentru câteva clipe, tânăra îşi ridică privirea şi prin faţa ochilor ei se derulă imaginea aproape total albă a miresei care păşeşte lin, intrând în biserică, dispărând mai întâi privirea-i luminoasă, apoi zâmbetul larg, urmat de linia fină a umerilor ce încă îi tremurat, terminându-se cu ultima adiere a rochiei ei. Tânăra îşi lăsă privirea către marmura albă, lăsându-şi şuviţele să-i acopere figura îndurerată, eliberând astfel încet lacrimile ce stătuseră ascunse în sufletul ei. Înainte ca bărbia ei să treacă de linia uşii grandioase a bisericii, mireasa o privise cu coada ochiului pentru o clipă, cu o urmă din aceeaşi dezamăgire pe care ea o simţise mai toată viaţa ei în zâmbet. Liniştea se instalase odată cu intrarea alaiului în biserică, iar uşile rămaseră deschise.
        Tânăra se rezemă cu obrazul pe stâlpul rece şi lăsă lacrimile să cadă uşor, fără să-şi acopere faţa, corpul tremurându-i uşor cu fiecare scâncet pe care-l înghiţea. Nu mai auzea nimic, nu mai putea să scoată niciun sunet, ci, doar simţind durerea care-i apăsa pe piept, se aplecă uşor, strângând din dinţi. Îşi ridică ochii apoi spre fereastra camerei ei, care acum era prea departe pentru a mai percepe ceea ce se află în spatele perdelei, şi respiră adânc, fără să-şi şteargă lacrimile care-i înţepau obrajii. Îşi undui buzele în acel surâs dezamăgit, fără speranţă şi plin de regret, alături de acei ochi obişnuiţi cu durerea realităţii şi se întoarse uşor pe lângă stâlp, aşezându-se în mijlocul uşii bisericii. Nimeni n-o observă, toţi fiind cu ochii pe cei doi miri care emanau parcă o fericire care tinerei i se părea, sau cel puţin şi-ar fi dorit să fie, falsă. Simţind cum între ea şi acel loc se formează un zid invibil, gros şi de nepătruns, care-i reamintea cât de ironic e faptul că cele două sentimente care se află de fiecare parte a zidului sunt atât de diferite, când ar fi trebui să fie la fel. Clipi încet, pregătindu-se să lase în urmă acel peisaj care o făcea să se simtă vinovată într-o anumită măsură pentru că nu putea să fie fericită cu adevărat pentru mireasă, însă când îşi ridică privirea, privirea ei străluci, uimită.
        Îşi simţea pământul în picioare, dar, privind în jos, nu dădu de marmura albă şi moartă. Peisajul negru era presărat cu fulgi de lumină, dispuşi într-un mod care i se păru cunoscut. Şi totuşi, nu se simţea pierdută, nici speriată, înconjurată de acel abis de stele presărate precum visele pe un cer de un negru blând, ci din potrivă, avea impresia că se află într-un loc în care şi-a dorit cândva să fie. Recunoscu constelaţiile şi zburdă graţios pe lângă ele, prin ele, luând în mână fiecare stea care, în loc s-o ardă, îi transmitea valuri de sentimente complexe. Ajunsese în faţa lui Altair şi, amintindu-şi cum într-o noapte de vară cea care acum era mireasă îi spusese că vrea ca într-o zi să strălucească mai tare decât Altair, zâmbi nostalgic şi trist, realizând că astăzi dorinţa ei s-a împlinit. Îşi întinse mâna cu dorinţa de a mângâia steaua care-i amintea de copilăria lor, cu degete tremurânde, purtând încă acel inel greu pe care-l preţuia mult prea mul, însă steaua, alături de tot ce se afla în jurul ei, se crăpă precum o oglindă spartă, şi cioburi de stele trecură pe lângă chipul ei fără să o taie, ca şi o explozie de lumină pornită din vârful degetului ei.
        Senzaţia rece al marmurii o înţepă în tălpi şi realiză că se află în uşa bisericii, cu toate privirile îndreptate spre ea. Mireasa nu se mai afla la altar. În schimb, tânăra simţi o atingere caldă pe mâna încă întinsă, şi îşi ţinu respiraţia pentru o secundă când simţi strânsoarea blândă, şi totuşi puternică, a mâinii cuiva pe mâna ei. Deasupra umărului ei se afla privirea nostalgică, îndurerată, şi totuşi hotărâtă, probabil din cauza acelei licăriri care-i trăda voinţa, a miresei. O trase pe tânără de mână şi fugiră, amândouă cu picioarele goale, zâmbind fericite, pierzându-se în cerul înstelat al acelei nopţi de vară.

        De la acea fereastră mică şi pătrată un tânăr cu chipul zâmbitor şi privirea caldă contempla cerul acelei seri răcoroase de vară. Privirea lui se opri asupra a două stele, una strălucitoare, evidentă pe cerul nopţii, şi alta care lucea blând, înconjurată de un val de întuneric, amândouă legate una de cealaltă de un şir inegal de stele care străluceau fad. Tânărul oftă uşor şi, privind la Altair, care se afla departe de celelalte două stele, îşi spuse:
        - Probabil am să mă alătur şi eu vouă curând...
___________________________________
Chestie...naraţiune, fragment, conţinut, habar n-am cum să-i spun, fie, inspirată dintr-un vis pe care l-am avut ieri noapte.
Şi din Fuyu no Diamond, cântecul ăla de mai sus, al lui Aimer.
Altair este una dintre cele mai luminoase stele de pe cer, face parte din constelaţia Vultur (lat.: Aquila), care sigur e vizibilă vara, nu ştiu în restul anului. Altair face parte din triunghiul de vară, alături de Deneb şi Vega şi se află relativ faţă în faţă cu Săgetătorul, constelaţia mea.
Habar n-am dacă am cum (şi chef) să folosesc informaţiile astea pentru a crea o continuare la chestia asta.
De dragul menţionării, în visul meu ciudat (ca toate visele mele) tânărul era Yuya şi mireasa Misaki şi evident că tipa în negru eu. În vis m-am simţit dominată de două sentimente - frică, panică, ciudat de multă, o groază din asta intensă şi o pasiune intensă legată de tânărul acela (Yuya!! *overload*).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top