Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

joi, 7 martie 2013

Durata optimismului

Vreau să simt că sunt în viaţă
şi trăiesc


        Optimismul e ceva care, dacă stăm să ne gândim, nu poate fi simţit cu adevărat decât precedat de o anumită doză de pesimism. Suferinţa are poate un impact mult mai puternic atunci când e precedată de fericire. E frumos, ironic, şi totuşi are atâta sens încât de dureros, acest fapt prin care două concepte, sentimente, cum ar fi să le numim, deşi sunt total opuse, existenţa unuia depinde de existenţa celuilalt. Omul are nevoie de toate, multe, şi oricum ar fi ele, bune sau rele.

        Sunt mândră de puterea mea de recuperare şi-i mulţumesc laşităţii mele care m-a impedicat să fac o grămadă de prostii. Mă gândesc oare raţiunea mea logică n-o au toţi cei din jurul meu, dar nu şi-o folosesc? Refuz, încă, să cred că sunt înconjurată de idioţi. Trebuie să suport, deşi simt că nu mai pot şi nu mai vreau. Aştept cu nerăbdare ziua în care mă voi uita înapoi la trecutul meu şi voi zâmbi cu tot soiul de zâmbete.
        Luni, în tramvai, în drum spre casă, m-a întrebat cineva "unde suntem?". Zâmbea omul, adormise. I-am răspuns frumos şi, când s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă, m-am uitat puţin la el şi, râzând în sinea mea, m-am gândit "eu n-aaaaş putea să adorm în tramvai, niciodată...oare în ce condiţii trăieşte omul ăsta, dacă a ajuns să adoarmă în tramvai? în fine...oare chiar îmi pasă?". Poate că era fericit, cine ştie, atât de fericit şi relaxat încât nu-i păsa de ce e în jurul lui. Iar eu, eu nu ştiu dacă sunt o persoană groaznică sau minunată. Probabil că toţi, puţin sau mai mult din amândouă.
        Şcoala mă scârbeşte. Am vorbit cu o colegă de-a mea care, în câteva cuvinte "nu credem că am să trec prin tragedia prin care a trecut mama, dar...aşa e când te îndrăgosteşi, nu mai vezi ce în jurul tău". Sincer, eu sunt genul care preferă o viaţă patetică [m-am regăsit în cuvântul ăsta des, ar trebui să-mi revin], decât o clipă de fericire pentru un secol de suferinţă. Dar să nu înţelegeţi greşit, nu asta m-a scârbit, asta a fost situaţie unică. Am vrut să scriu ceva despre şcoală [practic e mai multe de jumătate din viaţa mea momentan, deci ar trebui să fie ceva de menţionat, nu?], şi scârba a fost primul sentiment care mi-a venit. Azi, la ora de psihologie, ca şi ora trecută, de altfel, un coleg a fost lăsat să ne ia pe fiecare la rând şi să-i spunem o părere sinceră despre el/ea, un aspect care ne place şi unul care nu. CE-MI PASĂ MIE DE ĂILALŢI?! I do certainly not give A FUCK. Am răspuns frumos, m-am uitat la profa care zâmbea şi ne-a pus pe noi primele pentru că, deh, nu participam la epidemia de pierdere de timp. Apoi ăştia au început să ţipe dintr-un motiv deloc important şi profa n-a fost în stare să-i facă să tacă. Concluzie - profesoara mea de psihologie îşi ştie materia, dar nu ştie să fie profesoară [pe scurt, e o idioată şi tot respectul meu pentru ea s-a făcut cenuuuuşă - i can see it getting blown by the wind - ], colegii mei sunt deştepţi, dar proşti, şi şcoala e o mare pierde de timp. Şcoala pe care o fac eu.
        Şi asta în contextul în care n-am fost decât două zile din patru. În rest, am terminat ruta lui Kanakubo Homare [Starry Sky ~in Summer~], care are potenţialul să devină unul dintre personajele mele preferate, dar de ceva zile am stagnat cu jocul. M-am uitat la doza mea constantă de anime, şi m-am apucat de o serie mai veche, Ookiku Furikabutte, un anime despre liceeni care joacă baseball, despre care Koori zicea ceva de genul "foarte kawaii", "mai bun decât Kuroko no Basket", "dacă ţi-a plăcut kurobas, sigur o să-ţi placă şi ăsta". Şiii, surprinzător, săptămâna asta, Tamako Market a fost cho kawaii, probabil pentru că am avut parte de o doză bunicică din moaca lui Mochizou, mah fav chara.
God I ADORE guys that blush
        Ieri seară am fost la concertul VAMA acustic în garajul Europa FM. Mama a câştigat la radio două invitaţii şi ne-am deplasat până în Băneasa [la mama naibii] ca să-i vedem live pe băieţi. De văzut nu i-am văzut, dar măcar i-am auzit. Am ajuns destul de târziu [defapt trei sferturi din lume ajunse mult prea devreme] şi n-am văzut nimic, ceea ce a fost dezamăgitor, dar muzica a fost prea bună ca să nu-mi revin. Toată lumea cred că a cântat la "Nu am chef azi". Tudor Chirilă a fost extraordinar, au fost acolo nişte comentarii amuzante, deştepte. M-a făcut să vreau să dau banii şi să-i văd live într-un spectacol pe bune. Plus, eu ştiu VAMA [bine, aia "Veche"] dinainte să mă ştiu pe mine. E printre primele mele amintiri, caseta albumului lor.

Am făcut rost de un cablu de date [nu ştiu de ce nu m-am gândit la opţiunea asta mai devreme] şi acum mi-am umplut telefonul cu muzică nouă. E surprinzător că am rezistat vreo 2-3 săptămâni. Vă las cu bucuria asta de melodie, să nu vă pună prostia sau cheful să nu daţi play!


Hapiness >.<

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top