Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

marți, 26 martie 2013

Ce vede oglinda

Poate că toţi ar trebui
să vedem în ea încredere

Shinsekai Yori and it's beauty.
       Paşii ei lăsau urme de abur pe podeaua de oglindă rece. În ea se reflecta imaginea clară a cerului albastru pătat cu nori fini de puf, astfel că fata se juca, imaginându-şi că zboară de pe nor pe nor. Întingându-se cu abdomenul pe podeaua relativ fragilă, îşi privi figura pusă pe fundalul cerului şi se gândi: oare ea pare mai frumoasă pentru că cerul o înconjoară sau cerul pare mai luminos pentru că ea apărut pe el?
        Ca în orice zi, azi am avut şansa mă privesc în oglindă. Şi n-am putut să nu mă admir, pentru că aşa sunt eu, o iubitoare de sine în adâncul inimii mele. Privindu-mă, fiind conştientă de natura liniilor chipului meu şi de lumina din ochii mei, mereu nu mă pot abţine de la a declara în mintea mea "sunt superbă". Nu ştiu dacă acesta e narcisim, eu îl consider încredere în sine. Egoistă ştiu că sunt, dar probabil nu foarte narcisistă.
        Nu mă consider "frumoasă". Nu ştiu cum să definesc frumuseţea, sincer, probabil în cazul meu ţine mai mult de atracţie decât de aspect în sine. Un exemplu simplu, îl consider pe Yuya (Matsushita) frumos, pur şi simplu frumos, dar nu încerc să-mi explic de ce. Însă n-am văzut niciodată o figură feminină pe care s-o consider cu adevărat frumoasă. Despre mine tind să cred că am o figură echilibrată, armonioasă, plăcută, probabil...fină? Adică liniile figurii mele nu sunt în niciun caz dure.
        Îmi place să mă uit în oglindă, sincer. Şi nu consider că ar fi ceva rău în asta. E o simplă manifestare a egoismului meu şi complexului meu de superioritate (care nu se aplică mereu), caracteristici ale mele pe care le accept pentru că nu simt nevoia să le schimb, le controlez cu atenţie şi trăiesc cu ele. Eu nu sunt o fiinţă prea ambiţioasă (în anumite cazuri se întâmplă, dar nu des), aşa că n-am să lupt să mă schimb, peeentru că, am mai zis, nu simt nevoia. Mă accept aşa cum sunt şi încerc să-mi cultiv calităţile şi să-mi educ defectele. Am încredere imensă în mine, dar îmi cunosc limitele şi incapabilităţile. Există multe persoane care n-au încredere aşa puternică în sine, persoane care se subestimează, deşi în ultimul timp lumea pare plină de idioţi care sunt mult prea încrezători.
        Revenind la aspectul fizic - cred că am clarificat faptul că sunt perfect mulţumită de figura mea, în general. Ce voiam eu să abordez era şi subiectul "machiajului", în special cel fizic, pentru că acela psihic e prea complex pentru ora asta (23:48). Eu nu mă prea machiez dintr-un motiv foarte simplu - mi-e leneeeeee. Adică chestile alea iau tiiiimp şi eu n-am timp de pierdut.
        Am un ten deschis, mă ard la soarele verii foarte uşor. Şi, în principal, nu suport să am ceva pe faţă - de la firele mele de păr (îmi vine să le ard când le simt, arrrrrgh), până la creme de orice fel, ruj sau alte minuni. Plus, ideea de a avea ceva pe faţă care se poate scurge, întinde, şi alte minuni mă ţine departe de orice are pigmenţi. În ultimul an şi ceva (poate chiar doi) am folosit corector (concealer), în principal pentru cearcănele mele nemuritoare ţi pentru micile urme de acnee. Îl aplic de obicei când plec de acasă mai mult de 2-3 ore, cu propriile degete (pensulele bune pentru machiaj sunt praf de scumpe şi...neeah), pe cearcăne, pe laturile nasului (partea "din spatele", să zicem, nărilor), la colţurile gurii şi deasupra bărbiei (locuri unde sunt ceva mai roşie). Am cumpărat un corector de calitate (contează enorm), am dat ceva bani pe el, dar îl am de destul timp, şi de la începutul anului pare practic gol şi totuşi încă scot din el fără probleme necesarul de produs în fiecare zi (un "bob de mazăre" e imens). Produsul în sine e foarte bun, cu o opacitate medie spre totală (se poate foarte bine aplica în straturi subţiri pentru o fi total opac), are o textură foarte miştoacă (nici nu se vede) şi ţine până-l dau jos cu săpun (la apă nu se mişcă). În rest, la evenimente la care am chef, cel mult folosesc puţin fard negru pentru a-mi contura ochii. Pot spune că-mi stă bine cu buzele "şterse", date cu fond de ten, nu mă face să par deloc bolnavă sau prea albă. Altceva, nimic, mai ales rimel, care e o bătaie de cap (am văzut în viaţa mea o singură persoană care avea rimel pus cum trebuie, frumos şi subtil, iar eu am o pasiune în a observa genele oamenilor).
        Când ies pe stradă, sau ajung la mine în clasă, îmi vine să rând. Eu am tenul natural pigmentat (sunt uşor roşie în obraji oricând, oriunde, şi oricum) şi nu mă pensez mai deloc. Nu-mi acopăr obrajii cu nimic pentru că mi se par ok aşa cum sunt. În schimb, fetele de vârsta mea şi mai mari, aleg, printre primele lucruri, fondul de ten (gros şi cu pudră vizibilă peste) şi penseta + creionul de sprâncene. Cele mai multe persoane pe care mi-au căzut ochii aveau sprâncenele făcute, de cele mai multe ori prost, şi asta le făcea ceva urât la chip. De obicei, când sprâncenele se pensează, se creează o linie dreaptă, ce contrastează în culoare cu pielea. O sprânceană naturală are firicele mai subţiri în jurul ei, care, am observat eu, o ajută să se estompeze frumos în ten. De asemenea, există nişte cunoştinţe de bază care sunt trecute cu vederea: 1. cu cât mai subţiri şi arcuite sprâncenele, cu atât mai matur pare chipul, iar cu cât mai groase, mai tânăr pare chipul (puştoaicele de vârsta mea aleg toate să-şi arcuiască şi să-şi subţieze sprâncenele, deşi tot figuri de copii avem) şi 2. la părul deschis, sprâncenele sunt de la o nuanţă la trei mai închise decât pielea, iar la părul închis cu de la o nuanţă la trei mai deschise (exemplu simplu: eu am părul de o nuanţă medie, e un şaten relativ deschis, iar firul de sprânceană mi-e un negru nu neapărat intens). Trecându-se cu vedere aspectele astea făcute aşa de natură cu un scop, există dudui care trec de la brunetă la blondă şi rămân cu sprâncene negre şi arrrrrrgh e dureros numai să le văd.
        Nu mai vorbesc de chestiile cu pigmenţi ce n-au culori neutre - farduri de ochi, obraz, rujuri şi alte minuni. Combinarea culorilor în general nu e ceva uşor, darămite pe faţă. Eu consider că cel mai bun machiaj ar fi unul care să pună în evidenţă trăsăturile naturale - un ten curat, nu încărcat, şi o alegere minimală de culori. Însă fiecare are libertatea de a alege şi sunt unele persoane care se machiază mai "colorat" cu succes, totul depinde. Eu personal n-am experienţă nu machiajul în sine, am avut doar o perioadă în care vizionam în prostie videoclipuri cu şi despre machiaj şi de acolo mi-am filtrat informaţiile. Aş mai putea vorbi despre subiectul acesta mult şi bine, dar e târziu.
        S-ar considera că v-am arătat un aspect "feminin" al meu? Poate am să mai scriu postări de genul, cine ştie. Mâine nu ştiu ce are Bucureştiul, dar NU MERG LA ŞCOALĂ. YAHOOOOOOO!

Happiness >.<
       Postare inspirată de oglinda de mână care a devenit "de birou" în care mă privesc eu din când şi niciodată prea des.

3 comentarii:

  1. N-am ce zice,e de-a dreptul minunat,draga mea!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu înşir chestii despre pigmenţi şi ţie ţi se pare minunat? Haaha, mersi mult! Îmi pare bine că-ţi place ceea ce scriu şi nici nu ştii cât de mult mă bucură faptul că-ţi faci simţită prezenţa >:D<.

      Ștergere
    2. Și ce dacă scrii despre pigmenți ? :)) Contează cum scrii despre ei , draga mea! Intru cu drag aici la tine, te aștept și pe la mine! :**

      Ștergere

 
back to top