Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

marți, 26 martie 2013

AMNESIA


      Într-un timp şi loc nedeterminat, o tânără se trezeşte într-o zi fără amintiri. Numele, relaţiile ei, propria ei viaţă - toate au dispărut ca şi cum nu ar fi existat. Îi apare în faţă un tânăr numit Orion, pe care se pare că numai ea îl poate vedea. Cu ajutorul lui se străduieşte să înţeleagă cine este ea însăşi, un iubit care îi este necunoscut, precum şi de simplele mii de lucruri care alcătuiesc viaţa de zi cu zi. Fără amintiri, tot ce poate face e să încerce să-şi redescopere trecutul în timp ce-şi creează viitorul.
      S-a terminaaaat! Nu ştiu dacă să mă bucur sau să plâng, dar inima tot mă doare! Am trecut printr-o aventură explozivă prin pasivitatea-i cu Amnesia şi am învăţat că oamenii nu pot minţii când iubesc cu adevărat...sau? Because I like to try and build up suspense.
       AMNESIA este un anime care a început să fie difuzat în Japonia de la începutul anului, bazat pe un joc otome (dating simulation pentru fete). Pe cine mereu m-a bucurat ideea de reverse harem, însă Amnesia este...it's got a piece of my soul now. Jocul îl voi juca imediat ce voi avea cum.
       Povestea este...interesant construită. Până la un punct nu e predictibilă, apoi urmează un ritm care în sine e predictibil, dar evenimentele ce se petrec nu. Idea de bază e buuuună, genială pentru un otome, însă eu am început anime-ul fără să ştiu nimic despre ea. Are o atmosferă relativ statică, şi probabil din cauza culorilor folosite (all hail black), mie mi s-a părut uşor sinistră. Nu e plictisitoare însă, seria este constantă însă nu cu foarte mult impact (dar asta nu înseamnă că nu există). Este mai bună decât un otome tipic (probabil că şi jocul e la fel), are clişee tratate în mod convenţional, nimic special, dar şi elemente care sunt destul de originale pentru gen. Din punct de vedere calitativ, probabil că povestea ar fi cea mai nereuşită dintre toate elementele care alcătuiesc seria, dar nu e rea. Eu i-am dat 10 pentru că mi-a plăcut mult în mare, for the enjoyment it delivered to me.
       Grafica mi-a plăcut. Adică o ador. Lumea aceea în sine arată normal, ca o societate tipică zilelor noastre. Ceea ce e neobişnuit e cum nişte tipi frumoşi care umblă pe stradă îmbrăcaţi ca nişte cârpe de la circ sunt priviţi ca fiind ceva normal. Buuut I like the clothes so I don't really care. Hainele alea sunt probabil un sfert din fabulosul seriei, asta şi cu ochii lor. Care sunt curcubee în miniatură. N-au şapte culori, dar vreo trei cu siguranţă au fiecare, şi sunt culori contrastante. Daaaaar, dacă am trecut peste ochii de peşte ai lui Nanami Haruka (iris galben lămâie şi pupilă verde prăzulie), atunci privirile din Amnesia sunt inofensive (pe mine mint, sunt distrugătoare). Şi totuşi, asta arată cât de divers colorate sunt licăririle iubirii. Există motivul cărţilor de joc, care face totul şi mai mişto, însă putea fi exploatat mult mai mult. Halul în care e îmbrăcată tipa aia e dureros pentru că pare acceptabil. Opening-ul şi ending-ul sunt drăguţe, tipice unui otome deci cu moacele băieţilor la greu (nu că asta ar fi ceva răău), cu nişte motive legate iarăşi de cărţile de joc şi cu un spoiler subtil pe care eu nici nu l-am văzut până târziuuuu în serie.
       The soundtrack is fabulouuus. Face jumate dacă nu mai mult din atmosfera sinistră (pe care mintea mea o percepe pentru că o doreşte, ea defapt e mult mai subtilă decât o fac eu să pară). Nici nu pot să-mi dau seama ce instrumente se folosesc, dar sunt mai mereu note înalte, repetitive şi la intervale relativ egale (muzica nebuniei). Dacă prin ochi opening-ul şi ending-ul nu păreau aş fabuloase, prin urechi sunt absolut superbe. Opening-ul este cântat de Yanagi Nagi (fostă vocalistă la supercell), se numeşte "Zoetrope" (am căutat acum ce-i ai şi totul are seeens - fuck yeah copy and paste: "A zoetrope is a device that produces the illusion of motion from a rapid succession of static pictures." - în opening apare cred după primul minut, ceva gen 1:03). Deci, opening-ul îmi place la nebunie (tot e e Yangi Nagi e genial), se potriveşte foarte bine cu seria şi fuck yeah are chitară electrică şi cred că şi harpă. Ending-ul nu e chiaaar la fel de bun ca Zoetrope, dar tot e o melodie miştoacă: "Recall", cântată de Ray (ştiam c-am mai auzit-o undeva, a cântat opening-ul de la Ano Natsu de Matteru). Ăsta de la titlu deja se vede că a fost scris cumva pentru serie - versurile melodiei vorbesc despre confuzie şi sunetul în general e uuuun pic sinistru. Coloana sonoră încă n-a fost lansată *sob*.
        Personajele sunt your beautiful otome charas with a little twist. Eroina nu are nume. NU ARE NUME. Dacă era un joc, era normal - în otome se vorbeşte des la persoana a 2a şi jucătorul poate alege propriul nume sau, cum scriu eu, "nameless bitch". Dar în anime?! Nu puteau să-i dea şi ei un nume? En fin, când am realizat asta în episodul trei, m-a pufnit râsul. Dacă n-are nume, vă daţi seama că nici personalitate n-are. E la fel ca o mare parte din eroinele otome, dar o treaptă mai jos, pentru că niciodată nu ştie ce să răspundă (inclusiv când situaţia îi creează o opţiune de răspuns). Tipii sunt pur şi simplu frumoşi. E otome, tre' să fie frumoşi. Şi vi-i iau unul câte unul. Ah, niciunul, defapt nimeni în toată seria, nu are nume de familie şi toate numele sunt scrise în katakana (adică n-au sens). Makes sense.
        Shin is our resident misterious boy. E genul ăla de personaj care ar trebui să atragă prin traumele lui psihice, fie ele şi ceva nu foarte semnificativ. Are o privire mai greu de citit şi pare să fie genul care se ascunde în sine. E cel mai scund dintre tipii jucabili, care au rute în joc, are 179 cm, şi picioare fabuloase în modul lor unic (eu am pasiune pe craci frumoşi). Parcă era primul care apare în faţa tipei după ce se trezeşte. Seiyuu este Tetsuya Kakihara (Natsu Dragneel în Fairy Tail), pe care nu l-am mai auzit cu o voce aşa miştoacă până acum. Toţi sună sexy, dar cum Tetsuya Kakihara are o voce un piiic nazală, şi cum Shin vorbeşte calm, fără fluctuaţii de intensitate în mare parte, vocea lui Shin e foarte plăcută.
        Ikki este playboy-ul care nu putea să nu fie într-un otome. Însă Ikki e dus la extremă, privirea lui (superbă oricum) fiind fermecătoare, la propriu. Nu e neapărat un playboy, dar e genul de personaj după care fac "gyaah!" fetele (numai eroina nu, ofc), atractiv inclusiv când respiră şi căruia pare să-i placă să petreacă timp pe lângă fete, nu neapărat cu ele. Ikki are 182 de centimetrii. Seiyuu este Taniyama Kisho (Tsukimori Len în La Corda d'Oro), şi, sincer, o voce mai bună pentru Ikki nu cred că există. E calmă, e atractivă, aproape hipnotizantă.
         Kent este un soi de anormalitate, o personalitate întâlnită mai rar în otome, şi anume kuudere. Adică în aparenţă pare o persoană rece, directă, uneori cinică, însă în interior iubirea există cu siguranţă. Şi asta e genial, într-un otome. Kent are 190 de centimetri (deci nişte picioare fabuloase), şi acum înţeleg de ce a fost desenat când vorbea cu tipa ca şi cum o privea de sus. Are un mod uşor apăsat de a vorbi care dă impresia de nobil and i love dat. Tipul e absolvent de matematică şi gândeşte toootul, inclusiv sentimentele, prin prisma logicii.Numele lui se pronunţă în japoneză "Kento", nu e prima dată când dau de el, şi eu când l-am auzit prima dată am râs şi m-am gândit la ţigări  so i understand u cuz i'm sure most of you thought about it that way. Seiyuu este Ishida Akira (Gaara în Naruto), pe tonalitatea lui joasă, şi m-a bucurat enorm să-l aud, cuz he's voice is just...hnnnng.
         Toma a fost groaznic subestimat de mine şi chestia asta va fi veşnic o sursă de tachinare pentru Koori. E unul dintre cele mai complexe personaje şi nu ştiu dacă faptul că e favoritul publicului japonez e ceva bun, pentru că tipul e yandere. E în principal un tip amabil, drăguţ şi probabil responsabil. Are 181 cm şi mă stresează grav bentiţa aia din capul lui. Seiyuu este Hino Satoshi (Sakai Yuji în Shakugan no Shana, Takagi Akito în Bakuman), care după rolul lui Toma are un loc special în inima mea.
         Ukyo este favoritul meu şi nu ştiu dacă e ciudat faptul că reacţia mea după apariţia lui în episodul 8 a fost descrisă de creierul meu ca fiind orgasmică. Ukyo e probabil cel mai complex personaj dintre toţi, şi totuşi uşor predictibil încă de la bun început. E atât de blând şi manierat, îi place să facă fotografii, poartă tocuri cui (i simply love that), spune despre sine că e suspicios şi are 185 de centimetrii, plus un păr fabulos mai lung de un metru. Seiyuu este Miyata Kouki (Tsuchiya Kouta în Baka to Test), care face o treabă extraordinară cu varierea vocii lui Ukyo.
         Finalul a fost neaşteptat şi a explicat un spoiler pe care l-am văzut şi mai bine că nu l-am înţeles, mi s-a părut crud şi n-am simţit nevoia de a dori să fie satisfăcător. Să vezi nebunie când joc jocul că are o grămadă de ending-uri proaste.

7 comentarii:

  1. Mă declar dependentă de blogul tău ! :o3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Una dintre pasiunile mele e să corup oamenii şi să le creez dependeţe! De lucruri minunate, bineînţeles! Mă bucură foarte să aud că mi-am împlinit acest mic scop fără să încerc măcar! Daaaar, de ce draga mea?

      Ștergere
    2. De ce nu ?! Scrii splendid , și te citesc cu mare drag ; eu cred că-i deajuns , draga mea !

      *hugg*

      Ștergere
  2. Ferice de cei ce uita, caci ei vor trage foloase chiar din propriile greseli.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haaaahahahaa!
      Altă reacţie decât a mă amuza nu pot avea, haaha!

      Ștergere

 
back to top