Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

joi, 21 februarie 2013

Mi s-au uscat lacrimile

Care nu vor uita
să-mi ude obrajii din nou

    Este cu adevărat mizer, acest izvor al tristeţii care-şi are originea în sufletul omului. S-a născut odată cu mine, şi îmi arată fiecare greşeală pe care îndrăznesc s-o fac. Toarnă peste mine smoala distrugerii, îmi topeşte simţurile şi curajul încet, arzându-le ireversibil parcă, strat cu strat, până simt cum ploaia nefericirii mele cade peste inima mea care încă bate, aşa expusă cum este ea, agăţându-se cu fiecare bătaie de acel fir subţire al speranţei. Tot din aceeaşi inimă a mea care naşte suferinţă şi creşte îndoieli, toate ca pe o mamă iubitoare, ca şi cum ar vrea să-mi facă un bine, tot ea mă face să vreau să-mi deschid ochii şi să văd acea rază de lumină pe care numai puterea mea o poate percepe. Îmi spune cât de patetică sunt, mai ales pentru că dau vina pe ea.


    Am vrut să-mi trag părul tare, aproape să-l smulg, crezând că poate odată cu el am să scap şi de altceva, nu ştiu ce, şi am vrut să-mi zgârii obrajii cu unghiile, atât de tare încât să-mi simt pielea cum se franjurează, dar m-am oprit când am simţit cât de moale şi curat e părul meu şi cât de înecaţi de lacrimi îmi sunt obrajii. "Am să-l murdăresc dacă-mi înfig mâinile în el", mi-am zis. Aşa că am plâns, şi am zâmbit amar, mi-am zâmbit cu milă, mie şi întunericului, când mâna mea a dat de lacrimile care căzuseră pe biroul meu.
    Urăsc slăbiciunea, tocmai pentru că nu pot să scap de ea, mă bântuie impresia că m-ar domina. Şi totuşi, când am vrut să plâng, în timp ce-mi căram paşii care păreau mult mai grei, ocolind o distanţă creată de prostia umană pe care o detest din tot sufletul meu, deci, când am vrut să plâng, n-am putut. Aş fi vrut să cad cu genunchii la pământ şi să las lacrimile să curgă, pentru că mereu mi-am spus că odată cu lacrimile îmi plâng slăbiciunea, o alung din mine, dar n-am putut. Lacrimile n-au venit, au stat închise în mine ca într-o cuşcă, parcă nevrând să fie văzute de ochii lumii pe care o urăsc. Să cred că asta înseamnă că sunt puternică? Oare doar asta e tăria din sufletul meu?
    M-am uitat în oglindă odată şi ştiu, ştiu că atunci când lăcrimez mi se umezeşte privirea însă nu pare că plâng. Simţeam cum vântul îmi bătea ochii şi nu mă mai interesa dacă cineva mă vede, tot ce ştiam e că nu mai suport. Mi-e silă de mine uneori, când îmi dau seama că nu sunt în stare să-mi termin chinul cu propriile mele mâini, şi asta mai mult din cauza faptului că sunt conştientă că n-am curajul să o fac, decât pentru că ar însemna să încalc principiile după care am fost educată şi normele după care îmi duc viaţa.
    Ştiu că Dumnezeu mă iubeşte infinit şi necondiţionat, cred în asta din tot sufletul meu, dar oare de ce...nu, nu mă îndoiesc, dar iubirea asta unde e? Eu ştiu sigur că n-o simt. Şi m-am gândit, poate acum trebuie să suport, pentru a fi iubită mai târziu, pentru a fi în stare să iubesc mai târziu. Dar simt că ajung încet la limită, sunt patetică şi m-am săturat de mine. Când am simţit acea durere inofensivă, care parcă-mi junghia inima, a tristeţii venită din adâncul sufletului meu, m-am întrebat oare...o vreau? Nu ştiu, nu, dacă-mi place să mă înec în sentimentul ăsta mizerabil, dacă e modul meu de a evada, sau dacă pur şi simplu mă distrug singură.
    Lumea din jurul meu mi se pare scârboasă, azi am scuipat dezgustată şi aş fi vrut să omor, să văd omoruri. Îmi pierd timpul, viaţa mea se scurge prinsă într-un sistem tâmpit, inutil, stupid, dezgustător, groaznic. În adâncul inimi vreau să fiu înţeleasă şi să înţeleg, dar ce se află în jurul meu e atât de scârbos încât mă rezum la a dori să fiu lăsată în pace. Dacă nu mai există nimeni care măcar să fie demn a mă înţelege, atunci să exist fără a mai avea importanţă faptul că exist. Nu ştiu dacă prin ce trec eu acum se poate numi o problemă existenţială sau de existentă. Sunt patetică, pentru că înşir cuvintele astea despre care probabil am impresia că mă ajută să mă descarc; sunt patetică, pentru că încerc să dau vina pe alţii, pe altceva, când vina e toată a mea. Nu-mi place să-mi arăt slăbiciunea, dar vreau să fiu iubită şi pentru ea, împreună cu ea, odată cu ea. Pentru că ştiu că n-am cum s-o distrug.
    Tot ce ştiu e că...a spune "place" e greşit, şi nici nu-mi doresc, nici nu iubesc şi nici nu simt nevoia, în general, să plâng. Dar, cumva, lacrimile astea sunt o parte din mine.

Mă voi ridica din nou doar pentru a mă prăbuşi mai tare.
Aştept cu dor ziua în care nu voi mai putea să mă ridic, nu voi mai simţi că trebuie să mă ridic, în care prăbuşirea va fi atât de puternică încât mă va doborî pe veci. Până atunci, visez la fericirea...pe care alţii o au? pe care nu sunt în stare să mi-o fac? pe care vreau să mi-o aducă altcineva? Fericirea e ceva care se face?! Sunt o fiinţă groaznică, cel puţin acum.

...Şi cel mai groaznic e că trebuie să ascund aceste sentimente, că nu are niciun rost să le exprim, pentru că nimeni nu...ar trebui ca cineva să înţeleagă?
De data asta nu mi-am acoperit faţa când am plâns.

...
De ce şi tristeţea se întoarce împotriva mea?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top