Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

vineri, 8 februarie 2013

Frumuseţea distrugerii

Ne-a hipnotizat
cu perfecţiunea ei


          Aş fi vrut să râd isteric şi fără oprire în faţa flăcărilor care se dezlănţuiau în faţa mea, dar privirile tuturor celor care asistau la acel miracol luminos care avea să devină cenuşă, alături de ochii mei care probabil atunci reflectau o fericire a cărui sursă nici acum nu o înţeleg, erau vrăjite de prezenţa aproape nesimţită şi totuşi atât de înfricoşătoare a unei frumuseţi care se îneca în acea mică apocalipsă. Era atât de frumoasă, cu corpul ei marcat de rănile neiertătoare ale existenţei şi acel zâmbet care ascundea atâtea sentimente imposibil de recunoscut, de la o pasiune sadică şi posesivă de a distruge tot ceea ce iubea doar pentru a se îneca, până la vorbele melodioase şi calme prin care-şi povestea blestemul.

            Ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte de a mă trezi privind acei ochi ce mă străpungeau cu un soi de sentiment de milă, a fost atingerea rece a pardoselii din acel turn nenorocit. Mă simţeam uşor, de parcă m-aş fi trezit dintr-un somn odihnitor, deşi mă aflam în acelaşi loc în care căzusem la pământ cu ceva timp înainte, lovit de ceva neaşteptat. Pe lângă tânăra are se afla în genunchi la creştetul meu, am observat figura unui tânăr necunoscut ce privea fumul oraşului în care probabil acel haos inutil continua. Mi-am dat seama că eram încă în turn pentru că imediat ce mi-am luat privirea de pe silueta necunoscută, l-am văzut pe Kougami Shinya, care, ciudat, nu mai era pătat de sânge şi stătea fără probleme în picioare. Lângă el se afla acea micuţă inspectoare, care cu siguranţă a fost cea care m-a lovit pe la spate. Fără să spună nimic, tânăra s-a ridicat şi s-a apropiat de acela care părea să fie camaradul ei. Ridicându-mă, am rămas mirat de figura ei pentru o secundă, era relativ înaltă şi asta devenise evident din cauza singurei hainei pe care o purta - o rochie neagră ce se plia aproape în totalitate pe corpul ei şi care, lăsându-i braţele la vedere, se oprea undeva deasupra genunchilor ei. Prin pielea aproape albă străluceau subtil, cu fiecare mişcare, dar niciodată complet vizibile, nişte urme întunecate care erau cu totul altfel ordonate decât venele.
           Apropiindu-se de Kougami şi mica inspectoare, fiind alături de acel personaj misterios, un tânăr calm cu o privire aproape tristă, care totuşi părea să controleze situaţia, mi-a făcut semn să mă apropii, şi mi-am dat seama că nu m-ar ajuta cu nimic dacă m-aş împotrivi. Am văzut-o ridicându-şi mâna, iar în următoarea secundă ne aflam în mijlocul străzilor distruse şi pătate cu sânge.
           Până atunci nu prea avusesem timp să analizez situaţia în care mă aflam, dar atunci îmi dădusem seama că urmasem îndemnurile ei ca pe ceva indubitabil, şi probabil şi Kougami şi mica inspectoare făcuseră acelaşi lucru. Nu exista un moment pentru a pune întrebări, cei doi nici nu ne priveau, astfel că pentru o secundă am simţit îndoiala şi, probabil, mirosul fricii, care ne străbăteau pe noi trei care într-o clipită ne treziserăm într-un loc cu totul diferit. Ea ne-a privit cu coada ochiului şi ne-a spus:
           -Vă vom explica atunci când totul se va fi terminat. Acum nu aveţi nevoie să ştiţi de ce nu ar trebui să vreţi să...scăpaţi, cum v-aţi exprima voi, din această situaţie. 
           Nimeni nu cred că s-a gândit la un răspuns concret, mai ales că cei doi păşeau încrezători, ca şi cum ar fi ştiut exact ceea ce trebuie să facă în, sau cu, acel haos total. Însă Kougami şi mica inspectoare au făcut un schimb scurt de priviri şi l-au atacat pe tânărul cu plete argintii care mergea cu un pas în spatele fiinţei negre. Era cea mai practică decizie la care s-au gândit, se pare, să-l atace pe cel care părea că are situaţia sub control. Şi au reuşit să-l apuce de gât, însă în secunda următoare mâna tinerei se afla la gâtul lui Kougami. Nu a spus nimic, încruntând doar puţin din sprâncene şi privindu-l cu ochi ameninţători. Kougami a cedat, aşa cum era de aşteptat. 
            - Cât de gălăgios..., se auzi glasul calm al tânărului, oamenii au devenit atât de slabi încât îşi găsesc satisfacţia în suferinţa pe care le-o provoacă celor mai slabi decât ei. Sayuuki, opreşte-i.
              - Înţels.
            Ridicând mâna care fusese cuprinsă de acele urme negre care parcă o îmbrăţişau, i-am văzut buzele unduindu-se într-un cuvânt scurt, al cărui sunet n-a ajuns la urechile mele. În jurul nostru totul deveni mai pal şi se opri. Foc, ţipete, ura oamenilor care se luptau isteric într-o bătălie a slăbiciunii, totul se opri, în afară de noi. Nu am mai întrebat nimic, oricum ceea ce se petrecuse era evident, iar cei doi mergeau câţiva paşi înainte noastră şi, deşi nu ne priveau, prezenţa lor ne împingea să-i urmărim. Ajunşi la una dintre zonele ce reprezenta unul dintre nucleele revoltei, am văzut luminile unor maşini de poliţie. Apoi tânăra care fusese numită Sayuuki atinse uşor cu vârful degetelor pe trei dintre poliţişti, care păreau a fi camarazii lui Kougami Shinya.
            Am fost nevoit să asist la un soi de reuniune de familie, poate cu o figură mai interesată decât cei doi, Sayuuki şi cel pe care ea îl urma. Însă cei trei poliţişti care deveniseră conştienţi de situaţia în care se află, simţind acea aură a celor doi care atrăgea, şi totuşi înfricoşa, prin faptul că inspira siguranţă, îşi exprimaseră mirarea şi revoltarea prin câteva întrebări puse rapid şi pe un ton ridicat. Nu primiseră nici un răspuns, ci doar o privire ironică de la tânăra neagră:
            - Ichiru, acum că i-am strâns pe aceştia, ce facem? se adresă aceasta camaradului ei.
           - Du-mă la Sybil. Pe un drum pe care am să pot observa ce se întâmplă în jur mai îndeaproape, vreau să ştiu cum au ajuns oamenii aceştia.
           Tot ce ne înconjura îşi recăpătase culoarea şi lumea începu să pară vie din nou. Aparent revenisem la o scurgere normală a timpului, şi asta doar printr-o altă mişcare a degetelor tinerei negre. Astfel că am continuat să-i urmăm, eu, şi probabil şi ceilalţi, pentru că nu percepeam un alt loc în care ar fi trebui să fim în acel moment. Mergeau ca înainte, cu câţiva paşi în faţa noastră, unul lângă altul, el cu paşi calmi şi apăsaţi, ea legănându-şi corpul cu fiecare mişcare, ca un copil care aşteaptă să-şi primească o răsplată pe care n-a câştigat-o în nici un fel, ci pur şi simplu trebuie să fie a lui. La un moment dat ea ne-a întrebat pe toţi ce simţim noi faţă de sistemul Sybil, iar după o scurtă pauză, fiecare i-am răspuns sincer; nu aveam nimic de pierdut. Auzindu-ne părerile, ea ne-a răspuns cu un zâmbet ironic.
           După o lungă plimbare care nu părea să fi obosit pe nimeni, timp în care cei doi, privind la haosul de pe străzi, mai făcuseră ocazional nişte schimburi de replici fără sens din care singurul lucru pe care l-am înţeles a fost faptul că tânăra nu ar fi o fiinţă umană, care era defapt o bănuială a mea care avusese nevoie doar de o trecătoare confirmare pentru a deveni un fapt pe care-l credeam în totalitate, am ajuns la turnul în care aparent se afla sistemul Sybil, locul de unde pornisem. Am coborât sub pământ, probabil mai mult de o duzină de nivele, până la sala în care se afla sistemul Sybil. Acolo culorile erau pale şi nu exista sunet, astfel am dedus că acolo timpul fusese oprit, probabil încă de la bun început, în momentul în care aceste două fiinţe misterioase îşi făcuseră apariţia.
           După ce am realizat ce se află în faţa noastră, am auzit lângă mine nişte gemete de scârbă urmate de un ţipăt de groază care părea a fi al micuţei inspectoare. Apoi a fost linişte pentru câteva secunde. Timpul se oprise într-un moment atât de ironic încât n-am putut să-mi abţin un chicot scăpat pe nas. În partea dreaptă se afla o masă de carne desfigurată care nu putea fi altcineva decât Choe Gu Seong, care ajunse aici după ce mă despărţisem de el când am intrat prima dată în acest turn, amândoi cu intenţia de a distruge sistemul Sybil. Se pare că acesta căzuse pradă judecăţii neiertătoarea a unui Dominator. În stânga lui, la câţiva metri, se afla un tânăr care, judecând după reacţia poliţiştilor, era camaradul lor. În faţa lui, la alţi câţiva metri, se afla o fiinţă a cărui înfăţişare n-o percepusem atât de concret în acel moment încât să fiu în stare s-o descriu, care ţinea în mână un Dominator care părea să fie setat pe modul Lethal Decomposer şi al cărui rază distrugătoare mai avea câţiva centimetri până la a distruge în totalitate orice urmă a fiinţei care devenise ţinta ei. Şi totuşi, era ciudat, cum un Dominator era setat să omoare un poliţist, chiar dacă acela era un criminal latent. Făcând abstracţie de scena grotească ce se afla întinsă în faţa noastră, am privit adevărata formă a sistemului Sybil:
            - Cât de...urât, am auzit vocea tânărului cu plete argintii, care-şi acoperise buzele cu palma şi privea cu ochi înspăimântaţi, cu o privire scârbită şi replusivă faţă de ceea ce vedea. Ce au putut să-i facă lui Sybil! continuă acesta cu o voce tremurândă, aducându-şi cealaltă mână la stomac în timp ce se apleca pentru a geme cu scârbă, vomitând parcă, cu dorinţa de a respinge ceea ce conştientizase. Privirea lui se intensifică, fixată pe forma grandioasă din faţa lui, îşi luă mâna de la gură, şi se îndreptă, lăsându-şi gâtul pe spate, gest urmat de o inhalare ce avu un sunet acut şi răguşit, aproape nebun, gata parcă să înceapă să râdă isteric. O privi cu coada ochiului pe tânăra cu numele de Sayuuki. 
            Aceasta se apropie de el şi îi duse creştetul la pieptul ei, căzând amândoi în genunchi. Scâncete fade ajungeau la urechile mele şi mi-am dat seama că tânărul plânge atunci când i-am văzut lacrimile căzute pe pardoseala camerei. După câteva zeci de secunde în care liniştea curpinsese încăperea, iar o parte din privirile poliţiştilor acum fixate pe elemente neimportante, doar pentru a nu mai fi nevoiţi să privească la scârbosul, şi totuşi fascinantul amalagam aşezat în faţa noastră, cei doi se ridicară şi se despărţiră, el rezemându-se de peretele încăperii.
            Nespunându-şi nimic, tânăra neagră se apropie de ceea ce mai rămăsese din Choe Gu Seong şi îşi înfipse degetele în grămada de carne care, din fercire, nu emana niciun miros, probabil din cauza inconsistenţei temporale. Acele urme negre, ramificări unduite graţios pe pielea ei, se concentrară pe ambele mâini, de la coate în jos, şi carnea fără viaţă fusese cuprinsă de lumină. Materia care alcătuise cândva un om, franjuri de carne, reveneau, chemate parcă, plutind, din adâncul acelei grămezi de material fără viaţă care alcătuia structura sistemului Sybil. Am auzit nişte scâncete mirate urmate de o scârbă generală care putea fi simţită în aer. După câteva minute, în care ramificaţiile negre de pe corpul tinerei îi înrămau acum ochiul stâng şi porneau de acolo pe gât, pe umărul drept şi se pierdeau către pieptul ei, în conturul bretelei rochiei, aceasta ţinea în mâini capul lui Choe Gu Seong. Corpul lui fusese ca prin minune readus la stadiul în care era când noi ne despărţisem. Tânăra îşi apăsă mâna stânga pe pieptul lui şi rosti rapid câteva cuvinte care se pierduseră în aerul acelei camere grandioase. Choe Gu Seong respira:
             - De ce l-ai readus la viaţă pe el, despre care cu siguranţă ştiai că, după judecata preaiubitului vostru sistem Sybil, îşi merită moartea? din adâncul mirării mele, mi-a scăpat o astfel de întrebare. Tânăra mă privi cu ochi prin care nu se zărea nimic, apoi un buzele ei se arcuiră într-un zâmbet mic, şi-şi lăsă privirea în jos, privind cu coada ochiului pentru o clipă la cel care acum trăia.
            - Pentru că el nu trebuia să moară aici, îmi răspunse ea, ridicându-şi aceeaşi privire ca înainte la mine. Se întoarse cu spatele la mine şi cu faţa la acel poliţist salvat, temporar, de timpul care pentru el se oprise. Îşi puse palma între raza Dominatorului şi faţa acestuia, iar cu cealaltă mână îl apucă de cap, şi odată cu o scurtă inhalare, urmele de pe corpul ei dispărură pentru o clipită. Camera prinse culoare, ecoul mişcărilor ei se auzea acum clar, iar raza albastră a armei judecătoare fu înghiţită într-o clipă între degetele ei care se strânseră într-un pumn. Figura poliţistului se umplu de groază, însă ochii lui se închiseră într-o secundă, şi tânăra îl aşeză şi pe acesta pe pardoseala camerei.
            Fiinţa indescriptibilă care avea în mână acel Dominator a cărui rază nu avusese efect era încă închisă în timp. Tânăra neagră se apropie de ea, readucând-o în prezent cu o atingere. O apucă de guler, şi deşi aceasta se zbătea ţipând, o ridică în aer şi o lăsase să atârne deasupra componentelor sistemului Sybil. Cu cealaltă mână apucă Dominatorul, a cărui cenuşă fusese purtată de curent deasupra sistemului Sybil. Arma fusese distrusă într-o secundă, printr-o singură atingere. Apoi tânăra îşi ridică privirea spre fiinţa blestemată din faţa ei şi îşi înclină gâtul cuprins de umbre negre către dreapta, iar victima ei lua foc de vie, zbătându-se şi zbierând câteva clipe până ce fu mistuită de acel foc ce fusese mult mai rapid decât ar fi trebuit să fie.
            Tânărul cu plete argintii privi toate acestea cu ochi care nu mai simţeau nimic, în afară de o durere a tristeţii ce se afla în adâncul privirii lui:
             - Cu Sybil, ce fac? întrebă tânăra neagră, întorcându-şi privirea spre camaradul ei.
         - ...Distruge-o. Acesta îi răspunse scurt, privind la pământ, după ce aruncase o privire la nucleul sistemului Sybil ce se afla în faţa lui, lucru ce-l făcu să ofteze scurt.
          - Aţi auzit. Acum veţi fi martorii distrugerii propriului vostru eşec care v-a condus vieţile, ne spuse tânăra, întorcându-se la noi cu un zâmbet. Ichiru, îl chemă aceasta.
             Acesta se apropie de ea, iar ochii ei reflectau acum culoarea razei Dominatorului, ramificaţiile negre de pe corpul ei strălucind subtil albastru, concentrându-se către inima ei. O apucă de talie şi aceasta se aplecă uşor, apoi ne aruncă nouă o privire calmă înainte ca pupilele ei să se contracte brusc. Tânărul cu numele de Ichiru îşi înfipse uşor mâna în pieptul ei, iar aceasta deschise gura larg şi scăpă un scâncet de durere. Din corpul ei ieşi o simplă lumină albă care se afla acum în mâna tânărului. Dându-i drumul, corpul ei se arcui într-o încercare de a cădea, însă tânăra îşi recăpătă echilibrul şi se stabili pe propriile picioare cu un oftat urmat de o privire îndurerată de dor. Întinse mâna spre globul de lumină care fusese prins într-o cuşcă mică de metal mat şi negru, care fusese astfel legată de mâna tânărului cu plete argintii. Apoi acesta se apropie din nou de ea, o prinse de mijloc de la spate, cu palmele, şi o ridică, aruncând-o în mijlocul acelei structuri care alcătuia nucleul sistemului Sybil.
          Corpul acesteia era acum acoperit aproape în întregime de umbrele negre, iar aceasta părea să danseze pe un fir invizibil. Cu fiecare pas lăsa în urmă unde ca vântul pe apă, şi metalul lua foc, explodând. Îl tăia cu mâinile care acum erau pătate de propriul ei sânge, ridicâdu-se doar pentru a se arunca din nou în mijlocul exploziilor care acum împrăştiau picături roşii. Totul devenise fum şi tot ce puteam percepe era uneori umbra corpului ei care se unduia infinit într-un dans apocaliptic, în care focul n-o ardea şi metalul n-o lovea. Noi eram protejaţi parcă de voinţa ei, pentru că nimic din rămăşiţele sistemului Sybil nu ne rănea. La un moment dat i-am văzut degetele roşii pătate parcă de unghiile negre tăind fumul şi trecând prin faţa ochilor mei, alături de zâmbetul ei nebun. Pentru o clipă credeam că mă v-a apuca şi mă va trage în micul iad în care părea că se îneacă de plăcere, şi m-a cuprins cu adevărat frica, dar urma ei a dispărut la fel de repede precum a apărut. Aruncând ochii spre tânărul cu plete argintii, am văzut o lacrimă căzând de pe obrazul lui, deşi ochii acestuia erau parcă morţi.
          Când fumul a început să dispară mi-am dat seama că totul s-a terminat. Am auzit vocea tinerei strigând "Ichiru!" şi  l-am văzut pe acesta cum se apropie de marginea pardoselii şi o prinde pe aceasta, care venea plutind parcă, în braţe. Din invincibilul sistem Sybil a rămas un munte de cenuşă şi metal topit. Ironic era că nimeni nu părea să regrete nimic.
          - Cu oamenii, ce facem? a întrebat tânăra neagră după ce s-a eliberat graţios din îmbrăţişarea tânărului.
               - Încă nu te-ai săturat? oftă acesta, privind-o ironic. Deşi e vina lor, prefer să las oamenii să sufere în starea în care s-au adus, fără apărarea lui Sybil, decât să-i distrug. Şi, până la urmă, vina asta nu aparţine defapt nimănui. Chiar dacă am dreptul, n-am să-i fac să sufere.
               - Ce blând poţi fi tu, Ichiru! Acum ce-ar fi să le spui şi acestor oameni asupra cărora ai dreptul de viaţă şi de moarte, cine eşti? răspunse aceasta, întorcându-se spre noi.
               - Vorbeşti de parcă n-ai fi singura care-şi exercită cu adevărat acel drept. În fine, continuă acesta întorcându-se, de asemenea, spre noi, numele meu este Ichiru Kiriyuu şi eu sunt cel care a creat-o pe Sybil. Însă niciodată nu am crezut că omenirea o va distruge în acel mod scârbos. Am creat-o pe Sybil acum mai mult de 300 de ani ca un experiment ce încerca să facă oamenii să se înţeleagă unul pe celălalt şi, poate, pe ei înşişi. Am plantat nucleul pur energetic în această fiinţă nemuritoare ce se află acum în faţa voastră şi v-am lăsat pe voi, oamenii, să daţi curs vieţii voastre. Când însă Sayuuki a venit la mine şi mi-a spus că inima lui Sybil, care se hrănea în mod constant din energia vitală a ei, încearcă să-i sece această energie, mi-am dat seama cât de lacomi aţi devenit. Am stat şi v-am privit de acolo de unde trebuia să mă aflu, şi v-am ales pe voi, ce de aici, să fiţi cei care vor rămâne pentru a crea o nouă lume alături de o nouă Sybil, în cazul în care lumea voastră ar fi decăzut atât de tare încât nu putea fi salvată decât prin distrugere. De aceea aţi putut fii martorii distrugerii lui Sybil. Inima lui Sybil, care acum a fost redusă la pură energie, vă va rămâne vouă, pentru a vă crea o altă viaţă, şi puse acea cuşcă neagră jos.
               Tânărul îşi termină discursul şi expiră uşor. Sincer, nu mă aşteptam să aflu adevărata identitate şi provenienţă a lui Sybil în acest moment, probabil pentru că ceea ce s-a derulat în faţa ochilor mei nu avea sens. Şi nici acum nu are sens. Probabil că şi ceilalţi se uită cu aceeaşi privire mirată la tânăra care acum arată ca o simplă fiinţă umană. Sângele de pe mâinile ei a dispărut, focul din privire şi umbrele de pe piele s-au dizolvat parcă.
              - Eu? clipi aceasta mirată când simţi privirile noastre fixând-o. Eu mă numesc Sayuuki Kaou şi sunt una dintre cele cinci fiinţe nemuritoare care guvernează peste cele douăzeci şi şapte de dimensiuni ale acestui univers. Am fost, după cum aţi aflat, purtătoarea inimii lui Sybil şi am avut, pentru câteva ore, soarta vieţilor voastre în propriile mele mâini. Însă noi cu siguranţă nu ne vom mai întâlni niciodată.
              Terminându-şi introducerea, acesta se înclină reverenţios, unduindu-şi încheietura palmei drepte în două cercuri, apoi ducând întreaga mână în faţa abdomenului în timp ce-şi aplecă bustul. Îşi ridică privirea şi zâmbi sarcastic şi totuşi jucăuş, apoi dispăru într-un fum negru alături de partenerul ei.
___________________________
Toată chestia asta a fost inspirată din episodul 16 din Psycho-Pass, melodia de mai sus, şi tipicul imaginaţiei mele.
Narator este Makishima Shogo, pentru că am vrut să-l folosesc pe post de narator martor, dar n-am încercat să-l caracterizez. Makishima e un personaj prea complex pentru a încerca eu să-l dezvolt acum.
Recomand PSYCHO-PASS din toată inima, oricui, este un anime sci-fi poliţist care-şi face loc episod cu episod în lista mea de favorite.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top