Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

joi, 14 februarie 2013

Flori de ciocolată

Imaginea ta
e ceea ce-mi colorează viaţa

    Deşi eram înconjurată de haosul magnific al culorilor ce au prins viaţă din atingerea lui, lumina pătrunzătoare reflectată de sufletul care nu mai părea mort al pânzelor nu a mai putut deveni acel element care să-mi înece atenţia ca în alte dăţi. Precum distingeam culorile şi recunoşteam picturile una câte una în subconştientul meu, fără să le percep adevărata substanţă, muzica trecea pe lângă urechile mele ca briza unei vieţi a cărei existenţă părea foarte depărtată. Tot ce simţeam, doream să absorb şi devenise centrul universului acelui moment era prezenţa lui, graţioasă prin fragilitatea-i, dar care-mi dădea fiori prin forţa cu care-mi înconjurase corpul, figura lui, ce purta acel zâmbet plin de o blândă căldură care se regăsea infinit în strălucirea misterios de vie a privirii lui. Şi în acel moment, pe lângă infinita iubire pe care încercam să i-o transmit din toată fiinţa mea, m-am întrebat: oare eu cum arăt în ochii lui?


    Calendarul nu avea nimic însemnat pentru data acelei zile, deşi probabil multe alte persoane se treziseră entuziasmate privind la ziua marcată cu o diversitate de figuri şi cuvinte. Maria nu era genul de persoană care să se entuziasmeze din cauza unui eveniment tipic ce mai dă oamenilor un prilej de a-şi arăta sentimentele scârbos de slabe şi efemere, de multe ori clişeice şi cu adevărat intense numai când vine vorba de a face rău, şi comercianţilor un pretext pentru a seca populaţia de bani. Trezindu-se ciudat de devreme, ascultă deloc entuziasmată micile discursuri ale prezentatorilor radio despre dragoste şi alte minuni venite, cică, din inimă, care erau prioritare în acea zi. I se făcu scârbă şi gândurile ei se transformară rapid, precum ouăle care dintr-o substanţă acoperită în coajă rece, deveniseră acum o omletă care sfârâia încet în tigaie. Nu avea nevoie de o zi specială ca să iubească şi să fie iubită, doar iubirea vine din inimă, necondiţionată şi nu doar odată pe an...şi, de obicei nimeni nu sărbătoreşte ziua ei, aşa că ea de ar trebui să sărbătorească o ziua comercială şi care i se părea o pierdere de timp, mascată de prezenţa unui sfânt care nici măcar nu există în religia ei?
    Lăsă însă radio-ul aprins pentru a se amuza de minunile pe care le auzea. Terminându-şi micul dejun, încă somnoroasă, dar conştientă că somnul n-o vai mai vizita decât odată cu întunericul, şi, pentru că era încă devreme, lăsă bucătăria curată, deşi de obicei i-ar fi fost lene să facă asta. Avea o zi liberă şi lungă în faţă, care se anunţa a fi banală, având în vedere că toate persoanele cu care şi-ar fi putut petrece timpul erau, fie absorbite parţial de spiritul zilei "romantice", fie, precum, parţial simţea şi ea, le era prea lene şi eventual scârbă să iasă din casă. Iar alţii, precum prietenul ei, munceau, în acea luminoasă zi de sâmbătă:
    - Cine dracu'...?! se încruntă Marina, nereuşind să-şi termine cuvintele, când auzi sunetul soneriei. Oricine ar fi putut-o entuziasma cu o vizită nu ar fi sunat la sonerie, ci ar fi intrat pur şi simplu. Îşi trecu mâna stângă prin părul care trebuia să fie vâlvoi, deşi, din cauza vitezei cu care trecuse pe lângă oglindă atunci când se trezi, nu-şi mai amintea. Deschise uşa şi primul lucru pe care-i picară ochii fu un buchet ciudat de mare de flori, ţinut în mână de un personaj care zâmbea uşor prostesc, aproape râzând, şi totuşi naiv, cu o privire puţin ruşinată şi cu chipul alb, în ciudat frigului care invadase ca o furtună atunci când se deschisese uşa. Ridicându-şi ochii, Maria clipi mirată pentru o secundă şi zâmbi larg, fără să se poată abţină, prinzându-l, alături de flori, într-o îmbrăţişare puternică:
    - Stai că ai să striveşti florile, haa ha! râse acesta, entuziasmat de zâmbetul cu care fusese primit.
    - Ţie de flori îţi pasă? chicoti Maria, punând mâna peste degetele lui reci care ţineau buchetul. Acesta tresări puţin, cel mai probabil din cauza senzaţiei arzătoare a căldurii mâini ei peste degetele lui aproape îngheţate. Ce cauţi aici? îl privi ea, ridicând din sprâncene.
    - Vrei să spui că nu-ţi pare bine că mă vezi? îi răspunse acesta, cu un zâmbet glumeţ, uşor ironic.
Ploapele ei se apropiară puţin, fără a-şi încrunta sprâncenele, şi-şi roti ochii, iar zâmbetul ei dispăru în favoarea unei figuri relativ dezamăgite.
    - Uitasem cât de copilăresc poţi fi, răspunse Maria cu aceeaşi figură, dar hai înăuntru că nu am nevoie de tine îngheţat, termină aceasta, trăgându-l de mâna căreia încă nu-i dăduse drumul şi, cu cealaltă mână, închisese uşa în urma lui. Până la urmă, îi fusese dor de el:
    - Ceea ce înseamnă că totuşi ai nevoie de mine? îi răspunse acesta, cu acelaşi zâmbet glumeţ, imediat ce se văzu din nou în faţa ei:
    Maria avea aceeaşi figură uşor dezamăgită cu care el se obişnuise, însă după câteva momente, aceasta zâmbi ironic şi ridică din sprânceană, privindu-l apoi fix în ochii, strângându-i uşor degetele care încă se aflau în mâna ei, în timp ce se ridică pe vârfuri. Se opri la un moment dat, corpul ei legănându-se puţin în aer ca şi cum ar fi fost suspendat, şi tresări uşor când simţi palma lui pe şalele ei. Colţurile obrajilor ei roşiră puţin şi ochii ei ameţiţi de intensitatea privirii lui îşi pierdură ţina pentru o secundă, pentru ca în final privirile lor să se întâlnească, dispărând încet odată ce ploapele le acopereau viziunea. Vârful nasului ei fu atins uşor de petala unei flori, aceasta recăpătându-şi în sfârşit echilibrul atunci când buzele ei se întâlniră cu ale lui.


    Vraja, însă, nu se rupse când cei doi nu mai simţeau respiraţia partenerului. Defapt nu se rupse niciodată, din momentul în care fusese trântită peste ei, ca singura responsabilitate pe care şi-o asumau cu plăcere, firul acesta magic al iubirii care-i lega era ceva puternic şi fără sfârşit. Pentru că, până la urmă, a iubi este probabil cea mai mare responsabilitate pe care omul şi-o poate asuma. 
    Privirile lor încă erau conectate, iar feţele lor nu le mai trădau sentimentele prin niciun fel de contractare a muşchilor, ci pur şi simplu ochii lor străluceau puternic. Se înconjurară unul pe altul cu iubire prin surâsuri blânde, clipind încet, lăsându-şi privirea în jos doar pentru a şi-o ridica asupa partenerului. Maria încruntă puţin şi rapid din sprâncene.
    -  Hai, dă florile astea încoace...! îşi ridică ea glasul, înfingând uşor unghiile în mâna lui, trăgând nu foarte tare cu cealaltă mână buchetul mare. Însă el rezistă, nelăsând-o să ia buchetul, în timp ce se apropie uşor de chipul ei:
    - Cine ţi-a spus că astea ar fi pentru tine...? întrebă acesta rar, cu un glas ironic, acompaniat de o privire la fel, în timp ce ridica întrebător dintr-o sprânceană.
    Maria se încruntă rapid, apoi îl privi în acelaşi mod în care el o privea pe ea. Acesta clipi din ochi şi zâmbi aproape inperceptibil. Se depărtă de faţa ei şi dădu drumul buchetului, apoi zâmbi din nou în modul lui tipic:
    - Şi eu care voiam să te mai ţin de mână! exclamă acesta cu o voce copilăros de mofturoasă.
    - Ăh? Tu? Mă ţineai pe mine, spuse ea apăsat, articulând aceste ultime două cuvinte, de mână? Fac pariu că singurul motiv pentru care mi-ai adus minunatele astea e pentru că voiai să mă vezi cu ele în braţe, nu?
    Maria observase că recent iubitul ei devenise interesat de flori, deşi ea nu le prefera în mod special, dar, ca oricare fată influenţată de clişeele societăţii, se simţea într-un anume fel dacă primea flori. Probabil fericită sau apreciată, dar în nici un caz iubită - esenţa iubirii ei nu era reprezentată de ceva material - dar practic, nici ea măcar nu ştia cum ar trebui să reacţioneze.
    Nu mai primise flori decât de curtoazie, dar, oricum, orice venit de la iubitul era primit cu drag. Îl chema Radu, un nume pe care îi considerase atractiv încă de când era puştoaică, şi care acum i se părea nobil. Din punct de vedere fizic, şi nu numai, cei doi semănau: cu o piele aproape albă, care se ardea, în loc să se rumenească, sub soarele arzător al verii, cu plete închise la culoare, la fel de fine şi care se toceau cam în acelaşi mod, cu gesturi similare, graţioase şi totuşi puternice, şi cu priviri intense, puternice şi încrezătoare. Şi totuşi, puşi unul lângă altul contrastau prin natura zâmbetului: ea privea oamenii cu ochi curioşi, şi totuşi pregătiţi de dezamăgire, cu dorinţa de a vedea calităţile oamenilor, zâmbind binevoitoare şi calmă, zâmbet ce devenea compătimitor, acompaniat de o privire cuprinsă de milă, urmată de o licărire de superiotitate. El, în schimb, zâmbea larg şi chicotea în faţa tuturor, dăruindu-le cu toată bucuria fericirea lui, dar ajungea să privească lumea cu indiferenţă şi cu un surâs uşor ironic, cu aceeaşi urmă de superioritate în privire. Modul în care se priveau şi-şi zâmbeau unul altuia, în schimb, era cu totul diferit şi uneori divers:
    - Nu cred că-ţi mai e frig, dar totuşi hai să nu stăm pe holul ăsta rece, ce zici? îi zâmbi Maria după un moment de linişte pe care ea nu-l înţelesese. "Cum de-ai ghicit de ce ţi-am adus florile?" ar fi vrut Radu să întrebe, dar în schimb chicoti în timp ce-şi dădea haina jos. 
    - Normal că oricine s-ar încălzi dacă ar fi privit aşa, şopti el în timp ce privea figura Mariei care se depărtase de el, intrând în bucătărie pentru a lua o vază. Aceasta îl auzi şi se opri pentru o clipă, dar neînţelegând ce a spus şi nedorind să mai afle, îşi alungise buzele într-un surâs mic. Simţind paşii lui Radu în timp ce aşeza buchetul într-o vază destul de mare încât să suţină marele ansamblu de flori, îşi întoarse privirea către el, apoi ochii ei căzură peste pantofii lui. Normal, ar fi urcat la etaj şi s-ar fi bucurat de timpul împreună acolo, dar prin faptul că nu se descălţase, îşi dădu seama că n-are să stea mult:
    - Vrei o cafea? îl întrebă aceasta după ce termină de aranjat buchetul.
    - Dacă e slabă ca de obicei, nu mersi. Astăzi n-am chef de chestii slabe şi amare, răspunse acesta rapid, privind-o fix pe Maria.
    - Oook, răspunse aceasta ridicând din umeri, dacă ai chef chestii dulci, stai liniştit că mai târziu ai să primeşti...cât despre lucruri tari, ei bine, aici depinde de tine. Radu clipi şi pupilele i se dilatară; ştia că tot ce ea făcea era să se joace cu cuvintele, însă speranţa că ar fi insinuat ceva anume îl făcu să rămână fără răspuns pentru un moment:
    - Şi, cum de ai avut timp să treci pe aici? întrebă aceasta, apoi se aşeză la celălalt capăt al mesei, mângâind uşor petalele buchetului. Nici ea nu ştia de ce, dar parcă simţea ceva special în legătură cu florile acelea.
    - Haa ha, am profitat de mania zilei de astăzi şi am găsit pe cineva care era liber să meargă în locul meu la muncă. Ştii, tipul e singur şi stupid de deprimat că n-are pe nimeni astăzi, aşa că i-am zis în glumă "dacă tu nu te poţi bucura de Valentine's Day, ce-ar fi să ajuţi pe altul să se bucure de ea?". Surprinzător, tipul m-a luat în serios şi a acceptat.
    - Ştii, nu era neapărat nevoie să ne vedem astăzi, nu e cu adevărat o zi specială. Maria făcu o pauză şi se uită la buchetul de flori. Eu vreau să te văd mereu, nu numai de Valentine's Day, termină aceasta cu un surâs acompaniat de o privire serioasă, întorcându-şi privirea spre Radu.
    - Ăăăm, încercă acesta să răspundă, dar îşi simţi ochii evitându-i pe ai Mariei, şi devenise puţin ameţit când realiză că îşi simte obrajii şi pieptul înfierbântându-se uşor, probabil era conştient că obrajii lui de obicei albi se înroşiseră uşor. Păi...atunci, umm, totuşi să profităm de ocazie! reuşise acesta să răspundă cu un zâmbet mai larg decât de obicei. Ar fi vrut să răspundă într-un mod mai...potrivit, mai intens, nici el nu ştia, dorea să îi dea un răspuns demn de acea replică, dar se blocase. Când erau aproape unul de altul, nu avea nicio problemă, chiar îi plăcea s-o vadă cum se topeşte ascultându-i cuvintele şoptite încet la urechea ei. Radu clipi, ca şi cum îşi aminti ceva, şi îi spuse entuziasmat Mariei:
    - Ar trebui să te îmbraci, vreau să mergem undeva, îi spuse acesta după ce se ridică de pe bancheta din bucătărie şi se apropie de ea.
    - Unde? ridică vocea rapid Maria, acum şi ea entuziasmată.
    - Ai să vezi...! răspunse acesta apăsând pe fiecare cuvânt şi încruntând din sprâncene, voind parcă să-i spună iubitei lui că e prea curioasă. În acelaşi timp îi pieptănă părul cu degetele mâinii stângi, apropiindu-se uşor de chipul ei. Maria se încruntă rapid şi se ridică, trecând pe lângă Radu:
    - Mă duc să mă îmbrac, spuse ea, tăind astfel atmosfera, apoi zburdă afară din bucătărie. Radu oftă şi se roti pe călcâie, aterizând pe scaunul pe care stătuse până atunci iubita lui.
Maria reveni după ceva timp, capul ei şi părul ce cădea atârnând pe lângă umărul ei apărură de la marginea uşii:
    - Vrei să mă îmbrac cu ceva anume? Radu care până atunci se uitase intens la florile din vază, tresări.
    - Ah da, cu o rochie în care...să poţi să te mişti, răspunse acesta. Paşii Mariei se auziră pe scara de lemn. Devenise un obicei, ca atunci când ieşeau în oraş, să-şi întrebe partenerul dacă are vreo preferinţă în legătură cu ţinuta. În sfârşit, aceasta se îmbrăcă şi reveni în bucătărie:
    - Cum de te-ai gândit să alegi flori? îl întrebă aceasta, înclinându-şi puţin capul spre dreapta.
    - Vorbeşti de parcă...ar fi trebuit să-ţi aduc ceva astăzi, răspunse acesta, în timp ce o privi de jos în sus pe Maria. Aceasta chicoti ironic:
    - Eu oricum aveam de gând să-ţi dăruiesc ceva astăzi...ca de altfel în fiecare zi, răspunse ea în timp ce se aplecă peste buchetul de flori, punând ambele mâini pe obrajii lui Radu. Acesta tresări şi îi evită privire pentru o secundă, apoi o prinse de talie şi o aduse mai aproape. Aroma buzelor ei, combinată cu amestecul dintre parfumul părului ei şi cel al florilor ale căror petale îi mângâiau fin gântul, îl ameţiseră şi-l făcură să vrea să se înece în acel sărut. Însă o simţi cum se desparte de el forţat, tăind toată acea senzaţie feerică. Prinse însă în mână vaza care, fără ca el să-şi dea seama, era înclinată şi sătea să cadă:
    - Uuuşor! exclamă zâmbind aceasta în timp ce echilibră vaza care, dacă ar fi căzut, şi-ar fi revărsat apa peste Radu. Acesta o privi încruntat şi probabil puţin gelos, apoi zâmbi când reliză că, probabil, din vina acelor flori ea dorise să-l prindă cu iubirea ei. El era deja prins, dar nu era de ajuns. Ar fi vrut să fie alături de ea mereu, să-i vadă faţa somnoroasă dimineaţa şi să-i simtă căldura corpului alături de el atunci se trezeşte. Se ridică de pe scaun zâmbind şi-i spuse:
    - Mergem?

    După câteva minute de mers, Maria îşi dădu seama că se îndreaptă spre casa lui. Atunci îl întrebă de ce nu a chemat-o pur şi simplu la el, dar acesta îi răspunse cu un simplu "nu voiam să te trezesc", care, într-o sitaţie normală, în care de obicei Maria reuşea să doarmă până mai târziu şi el ar fi trebuit doar s-o sune, avea sens. Însă, oricum avea s-o trezească când a sunat la sonerie, însă ea nu-l mai întrebă nimic, ci pur şi simplu îi strânse mâna în a ei. Cât despre el, care sperase să-i vadă figura adormită şi să profite de faptul că ar fi fost încă somnoroasă, dându-i un sărut în timp ce-i va ciufuli părul, reproşându-i apoi cât de vâlvoi ar fi, doar pentru ca ea să dea vina zâmbind pe el, el, spuneam, nu putea acum să-i explice de ce apăruse dis de dimineaţă la uşa ei. Nu voia ca ea să ştie cât de mult el se poate pierde în ea, cât de multă nevoie are de ea. Avea impresia că i-ar arata o parte din slăbiciunea lui. Ironic, şi ea gândea la fel, dar amândoi erau conştienţi de sentimentele partenerului. Chiar dacă nu le puteau transmite pe toate, în grandoarea şi intensitatea lor, prin cuvinte, privirile, gesturile şi aromele infinit de diverse ale săruturilor, precum şi jocurile de cuvinte şi tonul pe care-şi declarau dragoste era de ajuns.

    Pe drum s-au ţinut de mână şi s-au privit zâmbind, fără prea multe cuvinte. Ziua aceea de februarie era ciudat de însorită, deşi frigul făcea respiraţia fiecăruia vizibilă. Deşi cei doi de obicei nu voiau şi nu doreau să aibă contact fizic prea intim în public, roşi de curiozitatea de a se săruta înconjuraţi de fumul alb al propriei lor vieţi, se strânseră în braţe şi-şi împreunare buzele înainte să treacă pragul casei lui Radu.
    Nu mai trecuse de mult acel prag, Maria. În ultimul timp Radu evitase s-o lase să intre la el în casă, iar când aceasta devenise suspicioasă, el îi spuse că face ceva ce cu siguranţă şi ea va ajunge să iubească. Şi că e liberă să-l spioneze dacă nu-l crede. Maria însă se liniştise când auzi cu câtă încredere Radu îi vorbeşte şi alese să nu se mai îndoiască de vorbele lui.
    Lăsându-şi hainele pe hol, intrară în sufrageria ale cărei perdele erau trase. Curiozitatea Mariei fu trezită când le văzu de afară şi, după ce-şi lepădă rapid bocancii, se repezi către sufragerie. În drumul ei însă dădu se un obstacol a cărui apariţei era evidentă încă de la început: Radu. Acesta răspunse cu un zâmbet figurii încruntate a Mariei:
    - Zicei că ai ceva dulce să-mi dai, o opri acesta zâmbind şiret. Maria îşi întinse uşor braţele şi-şi înclină capul spre dreapta:
    - Nu sunt eu de ajuns? îi răspunse ea zâmbind la fel de şiret. Radu strânse de buze, se aplecă din genunchi şi o apucă cu braţul drept pe Maria de puple, ridicând-o şi plasând-o frumos cu talia peste umărul lui. Ea nu se împotrivi, însă nu se aştepta la o astfel de reacţie. Radu deschise uşa sufrageriei şi păşi înăuntru, apoi se îndreptă spre fereastră şi trase draperiile.
    Maria era oricum mirată de ceea ce percepuse prin lumina obscură, dar acum că strălucirea soarelui cădea peste încăpere, aceasta rămăsese fără cuvinte. Radu o apucă de picioare şi o lăsă jos. Ea îl strânse tare de mână, fără să se uite la el.
    Pereţii erau acoperiţi de pânze ale căror limite nu se mai percepeau. În acea cameră anotimpul devenise ceva irelevant, iar culorile universului străluceau intens, emanând căldură. Linii fără ţintă şi texturi nedefinite se armonizau alături de umbre şi culori pentru a crea un mic eden al cărui creator nu putea fi altcineva decât iubirea. Maria îşi ridică privirea spre Radu şi deschise gura, gata să spună ceva, dar inspiră şi privi din nou pânza pigmentată cu dragoste:
    - Pot...să le ating? întrebă aceasta, întorcându-şi ochii spre iubitul ei. Acesta aprobă din cap şi se simţi tras de mâna ei, care încă îl ţinea strâns. Zâmbi atunci fericit, şi zbieră de bucurie în adâncul inimii pentru că, pentru o clipă, crezu că o pierduse în favoarea iubirii create de el pe pânză.
    Degetele ei lungi trecură încet peste culorile vii, peste liniile care se transformau din fire subţiri de aţă în curbe solide de cerneală, şi-şi apropie chipul de pânză, dorind parcă s-o simtă, s-o audă. Trei dintre pereţii camerei erau acoperiţi de la podea până la tavan de pânze mari pe care erau pictate cu măiestrie şi, probabil, cu un efort imens, cu flori. Un buchet imens, ce-i înconjura şi-şi reflecta culorile pe chipurile lor.
    - De ce...? întrebă Maria, cu o privire plină de uimire, pe Radu.
    - Nu ştiu dacă le-am făcut pentru tine sau din cauza ta. Tot ce ştiu e că le-am făcut gândindu-mă la tine, în momentele în care nu ne-am putut vedea, în momentele în care am vrut să te văd. Ţi le-aş da, pentru că, până la urmă, cel mai bine arată alături de tine...le vrei? îşi termină acesta discursul cu un zâmbet puţin trist.
    - Nu..., răspunse aceasta încet, mângâind pânza în timp ce o privea cu ochi strălucitori, strângând mâna lui şi mai tare, nu...ce vreau eu..., şi se întoarse spre el zâmbind, e ca tu să fii fericit alături de mine. Nimic mai mult.
    Radu o privi mirat pentru o clipă, apoi expiră şi zâmbi larg, uşurat parcă de o grea povară. Ea îşi puse mâna pe obrazul lui şi apoi degetele ei se pierdură în părul lui. O luă în braţe şi o ridică de la podea, nevrând să fie nici măcar o secundă despărţit de ea. Se apropie de un sistem audio, unul dintre puţinele obiecte din acea cameră, şi-l pornise. Ea cunoştea prea bine ce ascunde acel aparat aşa că sări la o melodie a cărui început îl făcu pe Radu să surâdă. O lăsă cu picioarele pe podeaua veche şi corpul ei fu purtat într-un dans nedefinit, un mic spectacol al privirilor intense ale iubirii ce nu poate fi stinsă. Melodia aceea veche, pe care ea o cântase când el se îndrăgostise ea, un cântec despre frumuseţea dragostei, le încălzea inimile şi le aducea zâmbete cu fiecare vers. Nici măcar nu se sinchisiseră să numere de câte ori s-a repetat cântecul. Când Radu îşi dori s-o aibă mai aproape pe care care-i domina dorinţele, o apucă uşor cu ambele braţe de puple şi o ridică fără efort deasupra lui, iar ea se aplecă, înfigându-şi degetele cu dorinţă în părul lui mahoniu, şi îl lăsă să-i fure o bucată din sufletul care deja era al lui, odată cu aroma buzelor ei. Căldura lui o înconjură şi o lăsă fără putere, astfel că acesta făcu câţiva paşi şi o lăsă uşor pe canapeaua de sub fereastră. Ochii lui aprinşi o făcură să zâmbească şi să-l apuce din nou de plete, însă buzele ei nu simţiră din nou gustul lui. Un geamăt de plăcere îi scăpă când îi simţi limba arzândă pe gâtul ei, apoi îl privi uşor indignată cu coada ochiului. Îl atacă cu un nou sărut, dorind să-l devoreze parcă, iar apoi îşi înfipse colţii uşor în gâtul lui. Acesta lăsă să scape un geamăt uşor, abia respirat, şi-şi lăsă capul să cadă pe pieptul ei. Adormi, ascultând-o cântând melodia care încă rula pe fundal.

    Genele lui Radu se despărţiră după câteva ore, şi se trezi cu capul pe canapeaua care-l priva astfel de căldura iubitei lui. Maria stătea rezemată uşor de pertele din faţa lui, privindu-l, iar melodia iubirii lor încă răsuna în camera aproape goală. Felinarul de pe stradă lumina fix în acea cameră, peste ochii lui Radu, oprindu-se peste corpul iubitei lui. Maria se ridică şi se apropie de Radu, mângâindu-l cu un "'neaţa", deşi afară întunericul se instala uşor. Avea o mâna la spate, lucru care-l făcu pe Radu curios. După o mişcare uşoară, acesta observă că Maria are în mână ceva ce pare a fi ciocolată, astfel că se uită întrebător la ea.
    - Eu am făcut-o...sper să-ţi placă, zâmbi acesta. Nici el nu ştia de ce, dar era fericit. Maria îşi întoarse ochii la pereţii plini de viaţă, apoi îl privi din nou pe Radu:
    - Ştii, parcă bărbaţii nu puteau să diferenţieze altă floare în afară de trandafir...
Radu râse uşor şi scurt, pe nas, cu o privire mirată şi ironică. Apoi îşi întinse mâinile într-o îmbrăţişare, iar Maria îşi apropie obrazul de al lui. Iar el, el era atât de bucuros că ea s-a aflat în faţa lui atunci când şi-a deschis ochii.
_______________________________
Staţi să mă întind. Aşaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, inclusiv degetele.
OhMahGawd au trecut patru ore de când am început să scriu asta.
Deşi nu sărbătoresc în niciun fel chestia de azi, am fost influenţată de cei din jur. Şi mi-am propus o provocare - hai să scriu ceva romantic. Fiind fată, ar părea uşor. Daaarrr nuuu.
Postare inspirată din imaginea asta frumoasă cu Yuya, dintr-o idee a mamei şi din mintea mea infinită.
Pentru cei care nu ştiu: în Japonia, de Valentine's Day, fetele dau cadou băieţilor care le sunt simpatici, pe care-i plac, familiei, colegilor, prietenilor, sau cui vor lor, dar în principal iubitului sau celui pe care-l doresc să le fiu iubit, ciociolată [daa, da], făcută de ele sau cumpărată.
So, be my valentine? Pe naiba, deja s-a dus ziua.

2 comentarii:

  1. Omg! A fost atââât de drăguţ. Pe bune, chiar ţi-a ieşit. A fost frumos, chiar se vede că ai încercat mult. Plus, au fost multe idei geniale pe-acolo.

    Şi eu am făcut ciocolată de Valentine's Day, dar am dat până acum doar fetelor.
    Mâine, deşi va fi puţin cam târziu, voi da şi unui băiat. Wish me luck

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îmi pare bine să văd că-ţi place! Şi, ca să mă laud puţin şi să te las să-mi cunoşti geniul, să ştii că nu m-am chinuit să scriu. Totul a venit de la sine, uneori aveam atât de multe idei care veneau atât de repede încât mă pierdeam în ele.

      Cum am zis, eu nu sărbătoresc Valentie's Day. I don't give a single fuck, actually. Dar barvo ţie că ai făcut ciocolată [watashi mo Sara no choco ga hoshii desu!], şi mult succces [poate e cam târziu, dar fie] cu băiatul acela. Sper să-ţi înţeleagă gestul :))

      Ștergere

 
back to top