Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

marți, 22 ianuarie 2013

Sunet Infinit

Pentru că inima mea bate,
nu ticăie

     E acel zumzet al vieţii, pe care-l simţi trecându-ţi pe lângă urechi şi nu-ţi dai seama că vine din tine. Acel sunet aproape imperceptibil, care-ţi confirmă că exişti în această lume şi îţi dă posibilitatea să-ţi poţi confirma existenţa. Impresia de a trăi, bătaia inimii, de care mă sperii când o simt în încheietura mâinii, pe venele gâtului sau în piept. Mă sperii, pentru că mă trezeşte într-un mod ciudat de puternic, mă trage din visele mele şi mă plasează în realitate.
     Şi totuşi, îmi pare bine că nu voi putea auzi când acest sunet înceta să existe.

     Pentru început, dacă ştiam că mă voi simţi auzită când scriu despre problemele mele patetice, despre grijile şi suferinţa mea emoţională, atunci aş fi scris mai devreme. Aş vrea să vă spun ceva ce în mod normal nu aş spune nimănui, dar atunci scopul închiderii acestui sentiment în mine ar deveni inutil. Tot ce pot spune este că nu-mi place să vorbesc despre suferinţă. Mă recuperez repede din ea, aşa că de ce să accept vreo urmă lăsată de ea?
      S-a întâmplat ce se întâmplă de obicei, totul a revenit la normal. Pentru că nervii nu sunt infiniţi şi nici nu se refac chiar la nesfârşit. Am avut o discuţie normală, amuzantă, simplă, tipică, cu tata aseară şi mi-am refăcut, în adâncul minţii, şansele. Sunt mândră de puterea mea de recuperare.
Kana-chaaaan *sobs*
      De şcoală mi se face scârbă când îmi amintesc şi deja mă doare stomacul. Nu că ar fi rău la şcoală, dar sunt sigură că acea senzaţie pe care o aveam acum ceva ani, când mergeam la şcoală de plăcere, nu se va mai repeta. Orele trec, timpul meu se pierde, şi mintea mea se izolează parţial de aberaţiile precum chimia şi chestiile neinteresante precum istoria. Mi-am terminat toate volumele manga din casă.
       M-am bucurat de ultima felie de tort făcut de mine în seara asta. Oricât de nervoasă aş fi fost pe ai mei, nu puteam să nu mănânc tortul făcut pentru ei. It's cake, for gawd's sake. It MUST be eaten. Acum îmi vine să mă duc în cămară şi să iau ultima bucată de prăjitură, dar mi-e lene să mă spăl din nou pe dinţi, so no. Următoarea prăjitură pe care o fac trebuie să fie mai dulce. Trrrreeebuie.
Endless screencaps with KANNNDA.
       N-am dat încă startul la anime-urile de sezon. Sunt la zi cu seriile mai vechi care mă interesează, şi cu Chihayafuru 2. În rest, mai am vreo 10 episoade şi termin D. Gray-man, care s-a dovedit a fi o bunăciune de anime. Să vedem cum se termină.
       Chihayafuru îmi dă feeeels. Pur şi simplu simt fiecare secundă prin vene şi când ending-ul începe îmi vine să plâng de bucurie, că melodia e superbă, şi de disperare, că se termină episodul. N-am mai trecut prin aşa ceva de mult. Psycho-Pass continuă să fie extraordinar, vreau şi eu un Dominator! Aparent se găsesc pe e-bay. Şi seria şi-a schimbat opening-ul, care e la fel de bun ca primul, şi ending-ul, care thank god e cântat tot de EGOIST.
       Am terminat cu albumul WONDER[ful] al lui Mamo-chan. Adică Miyano Mamoru. Însă nu-l ador îndeajuns încât să-l iau la puricat, aşa că am să vă povestesc despre el acum. Miyano Mamoru este un seiyuu cunoscut pentru roluri precum Zero Kiriyuu [Vampire Knight], Yagami Ligh [Death Note], Death the Kid [Soul Eater], Tamaki Suoh [Ouran Highschool Host Club], Kida Masaomi [Durarara!] şi muuuuulte altele. Este, evident, şi cântăreţ, chiar unul dintre cei mai faimoşi din hoarda de seiyuu care mai şi cântă [aproape toţi]. I-am auzit muzica de muult, acum mai bine de doi ani de zile, iar albumul meu preferat este FANTASISTA
WONDER este al doilea album, cel de mijloc, să zicem [în total sunt trei, Fantasista fiind cel mai recent]. Este bun, este pliiiin de optimismul copilăresc tipic al lui Mamo-chan [let's be happy cuz happiness is happy], cu câteva melodii mai triste, mai întunecate, mai depresive, mai pe latura care nu străluceşte, ci se stinge. Preferata mea este REFRAIN, o baladă superbă scrisă chiar de Mamo-chan [Later edit OMFG: melodia a fost compusă de Jin Nakamura, producătorul lui Matsushita Yuya şi cel care i-a scris o mare parte din cântece OMFG, OH GOD la fel şi cu Wonder Love *faaaaangiiirls*], cântece notabile din punctul meu de vedere fiind WONDER LOVE, [bucata de energie optimisto-nucelară care deschide albumul] şi Sea Tide. 

Albumul îmi pare mai compact, mai constant şi mai bine închegat decât Fantasista, care are o diversitate mai evidentă de stiluri [n-am să uit melodia aia cu sunet de cowboy eveeer]. Am mai zis asta cândva, dar, înainte să ascult albumul, mi-am zis ceva de genul "oricum o să fie muzica aia tipică a lui Mamo-chan care e interesantă dar după care eu nu mă omor", dar când i-am auzit vocea pur şi simplu am rămas blocată cu un zâmbet [sau rânjet] indescriptibil. Şi asta cam descrie sentimentele mele relativ împărţite în legătură cu albumul. [Later edit: n-am văzut videoclipurile, dar în principal mie îmi place muzica lui Mamo-chan...şi am momente în care o ador]
       M-am apucat de ascultat albumul celor de la EGOIST, Extraterrestrial Biological Entities. Este absolut minunat, plus că are acolo o melodie care se numeşte "Loveley Princess Icecream Sweetie". So, bitch please!
"Lacrimile sunt ceva ce nu trebuie arătat oamenilor".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top