Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

joi, 24 ianuarie 2013

Scattered Girl

Voi trăi veşnic
în amintirile tale

        Atunci când i-am simţit atingerea caldă pe pielea mea, şi i-am putut auzi sângele pulsându-i prin vene, m-am simţit vie. Şi am dat curs acelor cuvinte atât de simple pe care el le înşirase în nopţile în care nu făceam altceva decât să ne privim unul pe celălalt. Sunetul fericirii trecea pe lângă noi, dorind parcă să ne înconjoare şi să ne doboare, şi eu m-am alăturat lui printr-un cântec, zâmbind în timp ce simţeam cum intru în inimile lor. În sufletele celor pe care i-am iubit şi încă îi iubesc, alături de care aş vrea să pot zâmbi şi acum. Voi fi mereu alături de el, şi voi da voce acestor cuvinte pe care el le-a scris pe sufletul meu, acestor dorinţe infinite ale iubirii noastre.

         Lumina moartă a nopţii bătea peste chipurile noastre albe, făcând strălucirea aproape stinsă a ochilor noştrii să dispară. Niciunul dintre noi nu era atât de monstruos încât să ne arătăm privirile aprinse de dorinţele cu care fiinţele noastre au fost concepute. Şi atunci, nici nu era nevoie, pentru că alt sentiment, mult mai pur şi mai puternic, ne cuprinse pe toţi.

        Mă privesc pe mine, eu cea pe care o uitasem, cea care ştia cum să zâmbească cu adevărat. Oare aceea e chiar vocea mea, acel glas care atunci făcea micul nostru univers să răsune cu acel imn al fericirii? Simt cum mi se umezesc ochii...vai, acel sentiment pe care nu l-am mai simţit de secole. Îmi amintesc şi acum degetele lui, cel care zâmbea la fel ca mine, lovind clapele acelui vechi instrument care cumva supravieţuise cutremurului vieţii mele. Niciodată n-am ştiut de ce a vrut tocmai el să cânte acel cântec. Privindu-l din amintirile mele, zâmbesc aşa cum i-aşi zâmbi lui dacă mi-ar fi acum în faţă. Alături de el se află cea care de acum încolo va fi mereu lângă el, acea fiinţă cu privirea caldă şi zâmbetul de cristal. Cât poate semăna ceea ce văd cu amintirile mele! Ha,...chiar sunt amintirile mele.
        Şi uite-l pe el, care şi acum ar trebui să fie alături de mine. Unde eşti? Văd cum privirile noastre se întâlnesc în acea iluzie a amintirilor, dar nu mai pot revoca sentimentul pe care l-am avut atunci. Îmi aud vocea cum taie noaptea, acel cântec scris din iubirea lui pentru mine. Prin faţa ochilor simt şi acum acel moment în care figurile lor mi-au tăiat privirea. El, cel semăna perfect cu iubitul meu, şi totuşi nu avea acelaşi zâmbet, alături de ea, cea care ne vedea sufletele, nu colţii. Dansau, atât de frumos încât pentru o secundă îmi amintesc am vrut să-mi opresc cântecul pentru a-i privi, dar asta ar fi însemnat că şi ei să se oprească.
        M-am văzut întorcându-mă cu spatele la lumina nopţii, ridică pe pervazul ferestrei mari de către braţele lui. Dansul celorlalţi doi s-a oprit odată cu acel vers care ne făcea tuturor inimile să lăcrimeze, şi el, cel care avea aceeaşi ochi precum iubitul meu, s-a apropiat de mine. M-am privit luându-le capetele amândorura şi apropiindu-le de pieptul meu în timp ce-mi lăsam încet capul în jos. Simt acum un fior slab, pentru că parfumul lor de mult pierdut, al unor fiinţe care ar fi trebuit să fie unul, încă mi-a rămas în minte.
        Prinţesa cu zâmbet de cristal a vărsat o lacrimă peste zâmbetul ei fericit, şi mi-a apropiat braţul blând de chipul ei. I-am atins obrajii, şi am trecut mâinile prin părul ei lung şi închis, apoi am atins uşor umerii lui, cel care cânta fără voce alături de mine. Am văzut cum am simţit privirea aprinsă de o flacără rece a iubitului meu, şi m-am aşezat alături de prinţesa noastră, iar el s-a aşezat cu creştetul în poala ei, lăsându-se mângâiat de mâna ei. De el s-a rezemat cel care fusese cândva unit cu el, iar de partea cealaltă a singurului din noi care nu ne privise, cel care cânta alături de mine, s-a aşezat încet cea care mai devreme dansa ca un abur prin faţa mea. Şi ne-am zâmbit unul altuia cu blândeţe şi clădură, şi acum simt zâmbetul lui plin de iubire. Eram cu adevărat fericiţi, noi cei de atunci, alături de iubirea noastră.
        Simt cum mă năpădesc lacrimile pe care nu le mai pot opri. Nici nu vreau să opresc acest sentiment pe care l-am uitat, această dulce suferinţă. De ce ai fost, Doamne, atât de crud încât să-mi iei iubirea?

           În acel moment am simţit, o durere care nu era a mea şi care totuşi mă făcea să sufăr. Lacrimi...? Nu, nu plânge, nu îngropa mai adânc zâmbetul tău. Am promis că voi fi alături de ea.
         Am avut dreptate, plânge. Dar de ce, ce ar putea-o face tocmai pe ea să plângă? Văd firul negru al amintirilor ce se leagă de mâna ei, şi aud sfârşitul acelei melodii. O văd la pământ, doborâtă parcă de propriile-i gânduri. Aşa că am strâns-o în braţe şi ea tremurat când mi-a simţit atingerea. S-a ridicat uşor şi ne-am aşezat amândouă pe o canapea care se afla în apropiere.
         Acum realizez...m-am grăbit atât de tare să ajung lângă ea încât acum nu ştiu unde mă aflu. Ea continuă să plângă încet în braţele mele, şi acum observ că suntem înconjuraţi de oameni care mă privesc miraţi. Dar...de ce se află ea printre aceşti oameni?
       - Voi sunteţi cumva cei alături de care ea lucrează acum? Am primit mai multe răspunsuri afirmative. Apoi unul dintre ei, un tânăr cu privirea ciudat de plină de speranţă, mi-a spus că au vrut să afle mai multe despre ea, s-o cunoască, aşa că ea le-a arătat acel moment din amintirile ei în care "a fost cu adevărat fericită", cântând acel cântec. Era de aştept s-o năpădească lacrimile, simpla lui amintire, fie ea fără voce sau figură, ci doar simpla prezenţă, o făcea să sufere, să dispere într-un mod pe care nici acum nu-l înţeleg.
         - Dar ce nu înţeleg eu este de ce v-a arătat vouă tocmai acel moment. De cât timp se află alături de voi? Se pare că de câteva luni de zile, sau cel puţin aşa am realizat din răspunsurile lor. Dar nu le-a spus nimic, nici măcar adevăratul ei nume. Cât de tipic ei. Şi totuşi, alături de oameni aceştia şi eu mă simt calmă...oare...de ce. Privindu-i mai atent, acum văd. Vai!
       - Voi...sunteţi cei care poartă Innocence? Cât de posibil era pentru ea să ajungă tocmai în inima suferinţei ei? Cât de crud...atât de crud. Doamne, cum ai putut să-i faci aşa ceva?!
         - Acum înţeleg de ce v-a arătat acel moment. Probabil, sau mai bine zis, sigur, s-a ataşat de voi. A văzut în voi o fărâmă de speranţă, sau poate pur şi simplu Dumnezeu a decis s-o elibereze din pedeapsa pe care o trăieşte. Spuneaţi că vreţi să o cunoaşteţi? Am să vă spun eu ce s-a întâmplat. Se poate, draga mea? Am simţit o uşoară tresărire pe spatele meu înconjurat de mâinile ei, ceea ce înseamnă că pot continua. Cu siguranţă ea pur şi simplu n-a putut să pună în cuvinte tot prin ceea ce a trecut.
           - Sunt sigură că l-aţi văzut şi voi acolo, în amintirile ei, pe el. Acel bărbat a fost iubitul ei pentru mai mult de un mileniu. Amândoi fiind ca şi mine, fiinţe nemuritoare, au trăit fericiţi pentru foarte mult timp. Şi eu am iubit şi iubesc, dar mereu am simţit că sentimentele lor erau ceva cu mult mai puternic decât orice aş putea eu simţi vreodată în viaţa mea. Modul în care îşi zâmbeau şi căldura cu care se priveau mi-a încălzit mereu sufletul, iar ei au fost atât de buni încât să ne dea şi nouă din fericirea lor. Se iubeau atât de mult încât ar fi distrus lumea numai pentru a fi împreună. Hmm, până la urmă chiar asta s-a întâmplat. Odată i-am auzit spunându-şi că nu ar face o prostie precum să se sacrifice unul pentru celălalt, ci ar face orice pentru a fi veşnic împreună. Şi ea şi-a dus viaţa şi puterea până la limite, pentru a fi alături de el, dar soarta n-a fost de partea lor. Sau mai bine zis însuşi Dumnezeu. S-a întâmplat ca o dată ca fratele lui geamăn să o ia razna şi să reuşească cumva să omoare un înger care trăia în acea lume printre oameni. S-a creat o confuzie, pentru că geamănul era un simplu om şi nu exista posibilitatea ca el să poată face aşa ceva, aşa că cei care trebuiau să judece au decis că dintre cei doi, cel care nu era om e vinovatul. Pentru a-l scăpa pe iubitul ei de moarte, ea, care era protejată de Dumnezeu, şi-a folosit puterea pentru a distruge acea lume, fiindcă altă cale de ieşire nu exista. Deşi ştia că a făcut ceva de neiertat, nu-i păsa, atâta timp cât putea fi alături de el. Dumnezeu a iertat-o şi nu a pedepsit-o, spunându-o că va plăti în viitor pentru ceea ce a făcut. Puţini ani au trecut şi lumea aceasta a voastră a luat fiinţă, doar că era stearpă şi goală. Cei care trebuiau cumva să dea viaţă acelei lumi au fost ea şi cu iubitul ei. Pentru că ea se află sub blestemul nemuririi, nu-şi poate sacrifica viaţa pentru a o transforma în putere, deoarece sufletul ei nu este liber. Şi atunci şi-a dat seama că a venit timpul să plătească pentru distrugerea pe care a făcut-o. Nici n-a mai încercat să caute alte metode, pentru că ştia că orice altceva va fi imposibil. L-a omorât pe el cu propriile ei mâini şi din sufletul lui a creat un cub care a dat viaţă acestei lumi în care trăiţi voi. După secole, este scris în istoria voastră că acel cub a fost împrăştiat în 109 fragmente în această lume a voastră. De aceea ea se află acum cu voi şi este atât de ataşată de voi, care purtaţi aceste fragmente numite de voi Innocence. Îşi simte iubirea. Am oftat încercând să-mi reţin lacrimile pentru a doua oară, şi de data aceasta fiind uşor atinsă de ea care parcă-mi spunea că nu am nici un motiv să plâng.

______________________
Ca să fie clar: n-am vrut să folosesc nume. Sunt trei cupluri, între care o pereche de gemeni. 
În a doua parte se schimbă naratorul care este una dintre cele trei fete, "prinţesa cu zâmbetul de cristal".

2 comentarii:

 
back to top