Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

luni, 21 ianuarie 2013

Playtime with reality

Mereu mi-au plăcut
lucrurile dulci

     Nu dulcegăriile, nicidecum. Acea senzaţie pe care o am când mă ustură gâtul din cauza unor doze exagerate de lucruri dulci îmi aminteşte de usturimea cuvintelor aruncate fără a fi gândite de cei din jurul meu. Şi totuşi, accept aceste doze mult prea mari care-mi sunt practic împinse pe gât de frumoasa realitate cu zâmbetul ei insuportabil, pentru că mi se pare că ar fi mai bine cu prea mult decât cu deloc.
     Îmi vine să-mi arunc laptopul pe geam. Şi geamul are gratii. Îmi vreau neuronii şi timpul pierdut după el înapoi! Şi aceleaşi chestii pierdute pe la şcoală!
 
      Eu, cea fără iubire, în faţa mea, cea înconjurată de iubire.
      Şi râsul meu care pare a fi al unei nebune.

     În ultimele zile sentimentul dominant peste psihicul meu a fost ura. Şi, pe lângă ea, nepăsarea. Am început să mă întreb dacă nu cumva în adâncul fiinţei mele aş fi o masochistă. M-am obişnuit cu sentimentul ăla indescriptibil pe care-l am când plâng, suferinţa aceea nedureroasă în esenţă. 
     Ai mei au devenit nişte fiinţe imposibile. [Lual-ar dracu' de calculator, îmi pare rău dragă că am îndrăznit să tastez ceva, îţi mulţumesc din adâncul inimii că funcţionezi cum trebuie numai când trebuie să te închid!]. Am fost prostesc de sinceră când le-am spus fără ezitare că am luat o amărâtă de notă proastă, pentru că am aveam încredere în ei. Nu ştiu ce speram. Să-mi conştientizeze valoarea pe care au considerat-o deloc importantă mai toată viaţa mea? Să nu se supere, să dea vina pe soartă şi nu pe mine? Să nu mă insulte?
     Şi, să se ia în calcul că eu am părinţi buni. Extraordinari chiar. M-au crescut într-un hal de care sunt mândră, le-am moştenit toate calităţile şi le-am îmbrăţişat cu drag fieeeeecare defect. Nici o secundă nu m-am îndoit că aş fi copilul lor, doar mă enervez ca ei, fac mişto ca ei, râd precum ei şi sunt mai încăpăţânată decât ei. Singura perlă pe care n-am moştenit-o este superputerea mamei de a azvârli cu orice când are nervi, de la scobitori şi picături de apă la telefoane şi oale. Bine că n-are ţintă mai deloc, altfel şi eu, şi tata, am şi murit de mult cu capetele sparte.
     După ce mi-au dovedit încă o dată că îi cunosc mult prea bine, m-au plesnit cu faptul că nu sunt aşa cum vor ei. Că nu fac ce vor ei, pentru că ce vor ei este ceea ce trebuie făcut. Şi m-am încăpăţânat. Habar n-am cât o să mă coste încăpăţânarea asta. Asta a fost vineri. N-am mai zis nimic pentru că, normaaal, sâmbătă aveam să mă trezesc cu casa goală şi nu voiam să văd la ştiri că au făcut ai mei accident din cauza nervilor pe care, vai, eu aş fi provocat lor. Dar n-au plecat. Duminică a fost ziua lui tata, aşa că am fost nevoită să le suport toanele, cerinţele absurde şi să văd cum trece timpul pe lângă mine. Ce naiba, voi aţi făcut ceva de ziua mea? S-a chinuit cineva de dragul meu? Nu le-am cerut nimic de ziua mea, pentru că eu nu prea simt sărbătorile ca fiind ceva special, aşa m-am dezvoltat. Aşa că de ce ar trebui eu să mă chinui şi să-mi pierd timpul de dragul lor?
    Duminică a venit picătură care a umplut paharul. Am întrebat-o pe mama sâmbătă "vom aveam musafiri?", ca să am timp să-mi fac curat în cameră care se pare că este singura cameră în care pot primi musafiri. Dacă se vaită mama că în camera mea e "jeg" [e dezordine, dar nu mizerie], de ce nu-i primeşte în camera ei curată pe posibili musafiri? Deci am avut musafiri duminică, până la urmă. Şi m-a sunat cu zece minte înainte să-mi zică "fă curat că venim cu cutare". M-a durut undeva când mi-a zis că, vai, am îndrăznit să-mi las tampoanele la vedere, care defapt erau la locul lor obişnuit şi normal.
     Ai mei nu sunt oameni petrecăreţi. Dacă erau, mă urcam în tramvai şi nu mă coboram decât când vedeam staţia la care am urcat pentru a treia oară. Eu atunci m-am retras, am ascultat muzică şi m-am gândit la ce voi face pe viitor. Pentru că situaţiile astea devin din ce în ce mai dese. Am eradicat în mod logic şi mulţumită, ironie, gândirii mele influenţată de părinţii mei, toate gândurile extremiste şi sângeroase. Mi-am zis eu mai demult cum că tăcerea ar fi cea mai bună soluţie. Şi deşi eu sunt impulsivă şi nu suport să fiu acuzată pe nedrept, sunt încăpăţânată şi rar recunosc că ar fi vina mea [în situaţiile care îi implică pe ai mei de obicei vina e împărţită], am decis să tac. Aşa nu le dau baza pe care o vor folosi pentru a mă răni şi mai mult. Mă întreb, oare cât voi rezista adunând această ură în mine?
     Ce patetice sunt grijile mele. De ce am folosit atâtea întrebări retorice? Dacă aş putea, mi-aş da sufletul pentru o adevărată nesimţire, chiar dacă asta ar însemna să nu ştiu niciodată ce înseamnă fericirea.

Şi se pare că pierderea timpului meu este cauzată de jegăria asta de blogger care nu e în stare să proceseze frumos, rapid, şi fără erori, o amărată adunătură de text.

4 comentarii:

  1. Iti citesc postarea si nu pot sa nu ma gandesc la cat de bine seamana situatia ta cu parintii cu a mea.Si reactionez la fel ca si tine.Desi impulsiva,incapatanata si urasc sa fiu acuzata pe nedrept,tac,mereu tac si ma refugiez in mintea mea unde imi vars nervii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E tipicul vieţii noastre de zi cu zi, o situaţie de genul acesta. Sincer, nu ştiu dacă faptul că circumstanţele astea au devenit mai dese mă căleşte, mă ajută să rezist, sau mă roade mai tare. Oricum, e ceva minor faţă de greutăţile adevărate ale vieţii, pe care eu personal încă mă simt în stare să trec.

      Ștergere
  2. Draga mea, daca stiam ca treci prin asa ceva ,veneam acolo te luam ,si plecam oriunde altundeva. Si eu ca si tine ,zilele astea am trecut prin felurite situatii care te fac sa te intrebi de ce mai vrei sa stai pe planeta asta. De ce sa mai incerci? Visez cu ochii deschisi ,la un viitor mai bun care n-are sa vina. Visez la o lume mai frumoasa care se ascunde dupa parerile inutile ale oamenilor despre ce fac. Din pacate ,lumea si parintii nostri tuturor nu dau semne de schimbare. deci trebuie sa ne conformam ,sa incercam sa rezistam si sa ne consolam intre noi. Caci ,din pacate ,cea mai mare parte din viata o petreci cu persoane cu care nu vrei. E un adevar general si dureros. Sper sa te simti mai bine. Mie mi-au luat muzica ,si mi-au interzis sa mai desenez. La liceu merg ca in infern ,intr-un ritm moton care ma scoate din sarite. Si sper cu disperare la un ceva mic care sa schimba cursul ingrozitot de plictisitor al zilelor. As vrea sa fiu langa tine ,sa te iau in brate si sa facem misto de lumea asta tampita.
    Because I'll always love you.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Na poftim nişte ură de la mine, sentiment de care n-ai avut tu parte din partea mea: ştii, în ziua când a ajuns la apogeu jegăria asta de sentiment, te-am sunat. De n ori. Şi nu uita că eu îţi răspund la telefon şi în mijlocul nopţii.

      Ștergere

 
back to top