Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Ouran Highschool Host Club

"Maybe
you're my love"

       "Ouran Private Academy is defined by: one, prestigious families, and two, wealth. And prosperous people have much time on their hands. Therefore, this Ouran Host Club is about these handsome guys that have time, giving hospitality to these lovely ladies that also have time...and profit off of them. It's an elegant game unique to this super-rich school."
        Fujioka Haruhi este unica bursieră a Academiei Ouran, o prestigioasă instituţie în care se găsesc copii lumii bogate, care vor devenii liderii viitorului. Neavând bani pentru a-şi cumpăra scumpa uniformă a şcolii, Haruhi, datorită stilului ei delăsător de a se îmbrăca, nu este recunoscută ca fiind fată. Când aceasta intră, cu simpla dorinţă de a găsi un loc liniştit pentru a studia, în a treia sală de muzică, folosită de faimosul Host Club, şi sparge, din greşeală, o vază extraordinar de scumpă, Haruhi va fi obligată să participe în activităţile Host Clubului pentru a-şi putea plăti datoria. Şi totuşi, cum o va afecta secretul pe care nu are nicio intenţie să-l ascundă, şi anume faptul că este fată?
        Am observat că atunci când spun "Haruhi", un fan anime străin se gândeşte la Suzumiya. Nu, nuuuu, e FUJIOKA!, primul nume care-mi vine în cap. Ca să vă daţi seama câtă iubire are inima mea de împrăştiat pentru seria asta.
        Ouran a fost printre primele mele anime-uri, l-am văzut acum trei veri, pe vremea când blogul ăsta abia prinsese viaţă. L-am vizionat la vremea când vedeam serii de 20 şi ceva de episoade în două zile, pe vremea când orice anime pe care puneam ochii era bun. De atunci l-am revizionat sporadic, un episod la nimereală când aveam chef să râd, când n-avem nici bun de făcut, când mi-era dor de Tamaki sau Hikaru. M-am maturizat puţin cu Ouran pe lângă mine. Recent l-am revăzut în ordine aproape corectă, în ultimele două luni sau ceva de genul, odată cu fiecare masă pe care o serveam singură. Mulţumesc Domnului că nu m-am înecat de râs, dar oricum aş fi făcut-o fără regrete. Azi am văzut ultimul episod când am mâncat la prânz şi mi-au dat lacrimile şi am simţit cum inima mi se topeşte.
Tears...why are you falling? ...teeaaars? *sob* My kokoro!!
        Sincer, nu m-a lăsat aşa moale Ouran când l-am văzut prima dată. A fost praaaaaaf de amuzant [şi veşnic va fi], dar ultimul episod a fost predictibil [singurul cu ceva suspans] şi după vreo alte 12 episoade creierul meu nu mai putea fi entuziasmat. Ţin mine şi acum cum m-a lăsat seacă şi m-am gândit "s-a...terminat...". Ultimele două episoade [fiindcă sunt cu suspans şi emoţie] nu le-am revăzut niciodată pentru că n-am simţit nevoia, dar azi m-au făcut să plâng de fericire..."Ouran!".
        Îmi amintesc şi acuuuum, Doaamne cât îmi vine să râd, când am început Ouran: ai mei erau acasă, tata dormea în camera alăturată şi mama era în capu' celălalat al casei. Şi eu mă uitam la episodul doi şi am văzut o fază epică, faza aia în care Haruhi se sărută din greşeală cu Kasugasaki-hime, am ţipat tare, acut şi scurt, pentru că mi-am dat seama că sunt în casă, am făcut pauză două secunde "ce fac, să nu creadă ai mei că am murit, că am luat foc, nu pot să le spun că am ţipat de la un anime, o să creadă că am înnebunit" şi am început să râd isteric, tare şi mult, de faza aia, de mine, şi de gândurile mele. A venit mama la mine cu o faţă mirată "ce ai copilule?!", "nimic mamă, doar râdeam şi eu...haa...hahaa...ha".
        M-am uitat la un episod şi de ziua mea cu Misaki şi i-am spus că mă uit la el când mănânc [oricum noi atunci mâncam] şi face "şi tuuu?!". 

        Lăsând amintirile deoparte, în postarea asta am să fac referire în principal la anime, am să menţionez şi manga pe care citit-o integral la un an după ce am văzut anime-ul şi vă spun acum că există şi o dramă [serial asiatic cu actori], adaptare după manga, de 11 episoade pe care le-am văzut şi un film pe care nu l-am văzut cu Yamamoto Yusuke [primul actor japonez al cărui nume l-am reţinut] în rol pricipal ca şi Tamaki.
        Ca şi genuri, manga [şi, deci, tot ce a fost adaptat după ea] este o comedie romantică care uneori mai este şi clasificată ca fiind un reverse-harem, dar aspectul reverse-harem-ului este mult mai nesemnificativ şi mai puţin accentuat decât în adaptările după jocuri otome. Manga are 18 volume [dacă nu mă înşel], este integral licenţiată în engleză [intenţionez s-o cumpăr integral imediat ce am la dispoziţie banii necesari] iar adaptarea anime se întinde peste nouă volume de manga, cu un sfârşit alternativ şi nicio intenţie de sezon 2 din anul 2006 de când anime-ul s-a terminat. Dar niiiiicio problemă, după cum vă puteţi da seama, anime-ul are valoare infinită de revizionare! Chiar dacă glumele nu mai sunt proaspete, tot sunt bune şi ai sentimentul ăla de anticipaţie plăcută, nu plictisitoare. Cel puţin eu.
       Povestea este superbă: tratează subiecte care, în principal, au legătură cu maturizarea. Comicul este absolut hilar, deştept făcut şi niciodată exagerat sau prea puţin, iar, armonizat cu această subtilă dezvoltare a personajelor care se observă treptat de parcursul anime-ului, creează un echilibru frumos. Linia narativă este constantă, deşi inconsistenţa cu care sezoanele se schimbă în Host Club, doar pentru a fi în avantajul serviciilor pe care membrii le oferă, este observabilă şi ironizată undeva prin serie de, sper că-mi amintesc bine, un Tamaki care recunoaşte asta fără reţineri.
          Grafica nu este ceva extraordinar, dar este frumoasă. Personajele care ar trebui să arate frumos arată superb, peisajele şi fundalele sunt impecabile. Universul unei şcolii de nobili ai lumii bogate este frumos portretizat prin o doză bună de auriu cald şi tot felul de alte elemente care până la urmă sunt trecute cu vederea pe lângă băieţii frumoşi. Studio-ul de animaţie este bones, care pe lângă Ouran, a produs serii precum Soul Eater, Fullmetal Alchemist şi Darker than Black. Nu ştiu cine a venit cu ideea extraordinară de a introduce un ironic narator care apare în cadre scrise pe ecran, reprezentând reacţii şi descrieri uneori chiar sarcastice, dar oricine ar fi geniul care a făcut-o, a introdus poate chiar jumătate din umorul seriei prin acele panouri.
          Coloana sonoră este o frumuseţe, se potriveşte perfect cu mediul seriei. Melodii grandioase, în care se folosesc instrumente cu corzi. Oh DOOOOAMNEE...n-am ascultat-o niciodată separat, dar acum văd că are o grăăămdă de bijuterii [character songs] nedescoperite. No problem, indulging oneself into an old obsession is like a revival. Reeeevenind, opening-ul şi ending-ul nu sunt nişte melodii extraordinare dar se potrivesc perfect cu seria şi oricând le-aş auzi, m-ar face nostalgică. [Later edit] Vai cât de distrugătoare este varianta dublată în engleză! TREBUIE SĂ UIT VOCILE ALEA!
Haruuu-chaan! Isshoni keekii tabeyou?
          Personajele sunt seva brută a seriei, pe scurt. Protagonista Haruhi este cu totul diferită de orice eroină de shojo, este deloc interesată de băieţii frumoşi, ironică şi deloc atrasă de lumea strălucitoare a bogaţilor din care ea nu provine. Este absolut extraordinară pentru modul în care plesneşte cu nişte replici pe care le spune sincer, pe faţă, fără vreo intenţie de a spune ceva rău. Seiyuu-ul este este extraordinara Maaya Sakamoto [Crona în Soul Eater, Ciel Phamtomhive în Kuroshitsuji]. 
          Tamaki Suoh este principalul personaj masculin dintre principalele personaje masculine. Ohhhh da. Tamaki poate fi descris prin câteva cuvinte simple: un mare idiot cu o inimă şi mai mare decât idioţenia lui. Fiind juma' francez, Tamaki este o frumuseţe umblătoare, conştient de propriile-i abilităţi. Seiyuu-ul lui este magnificul, spectaculosul, genialuuuul Miyano Mamoru care, a devenit popular cu rolul acestui idiot fără vindecare, pentru a se consacra mai apoi cu rolul lui Yagami Light din Death Note, şi-a continuat drumul spre faimă cu roluri superbe precum Zero Kiriyuu din Vampire Knight şi mai apoi Death the Kid din Soul Eater, pentru a ajunge la apogeu, probabil şi după părerea mea, odată cu rolul lui Kida Masaomi în Durarara!!.
          Ăştia fiind protagonişti principali, voi continua cu restul Host Clubului. Regele din umbră [cel în lumină este Tamaki] ar fi Kyouya Ootori, un tânăr cu concepţii mult mai solide decât blondul şi idiotul lui prieten. Ce-mi place mie mult la el este faptul că maturizarea lui se face în interior, neputând fii observată. Acum, la 16 ani s-ar putea spune că e personajul meu favorit, deşi înainte eram mult mai atrasă de unul dintre gemenii seriei.

Hikaru...
...şi Kaoru. Există două aspecte care-i diferenţiază, pe care, dacă sunteţi atenţi la serie, le veţi prinde cu uşurinţă.
           Hitachiin Hikaru şi Kaoru fiind aceştia, două fiinţe năzdrăvane care sunt probabil unii dintre cei mai bine-cunoscuţi trolli ai lumii anime [alături de Orihara Izaya]. Sunt identici şi asta este problema care-i roade cel mai tare, dar se vor dezvolta într-un mod imprevizibil. Probabil episodul în care ajung să se certe este preferatul meu. Aceştia doi ar fi, în Host Club, alături de Kyouya, Honey-senpai şi Mori [adică tot restul clubului înafară de Haruhi], aruncaţi de o toană a lui Tamaki în spatele unei frumoase linii homo, care le face astfel înclinaţia sexuală decisă fără drept de apel de către regele clubului. Asta fiind doar o glumă dintr-un episod, pentru că şi acum râd când îmi amintesc faţa lui Kyouya care ştia şi el că n-are ce căuta în spatele liniei homo. Astfel că Kaoru şi Hikaru folosesc o tactică extraordinară şi cu efect garantat - incestul tabu dintre doi fraţi gemeni. Sau mai bine zis se face mişto la greu de yaoi.
Honey-senpai
Mori-senpai
          În spatele liniei homo [mijloc devenit sacru de calsificare] se află, cum am mai zis, Honey-senpai şi Mori-senpai. Sau Haninozuka Mistukuni şi Morinozuka Takashi, doi membri ai două foarte puternice famiili de războinici ai artelor marţiale. Însă asta nu-i descrie deloc, deoarece interesele lui Honey-senpai sunt prăjiturile, ciocolata, caramelul, căpşunile [cum să împarţi căpşuna pe de părjitură?! mai bine i-o dai lui Honey-senpai şi gata!], caramelele, bomboanele, lucrurile drăguţe, iepuraşii şi pluşurile [excluzându-l pe Kuma-chan], iar interesele lui Mori-senpai se rezumă la un singur cuvânt: Honey-senpai. Şi ironia e că aceştia doi sunt cei mai mari din club.
Kuma-chan!
       Mai sunt multe personaje care merită menţionate, dar eu am să aduc aici aminte de minunatul Nekozawa, un student care are oroare de lumină şi iubeşte magia neagră, şi de Renge-chan, o hardcore fujoshi care, printre altele, face şi vinde doujinshi-uri cu membrii clubului. Şiiiii să nu uităm de aprigele flăcări moe din ochii domnişoarelor devenite cliente ale clubului!
         Manga, normal, se întinde pe o perioadă mai largă decât anime-ul şi, pentru cei interesaţi, dezvoltă acelaşi gen de poveste, iar undeva prin ultimele cinci volume se tratează ceva mai intens latura romantică a seriei. Are un sfârşit extraordinar, frumos, superb, complet, perfect şi care mi-a umplut inima.
         Recomand Ouran oricărei fete care doreşte un anime bun, care e interesată să vadă un anime pentru prima dată, sau oricui vrea o comedie bună cu aromă de capodoperă. Îl mai recomand oricui doreşte o ironie superbă, pură şi extraordinară la adresa lumii bogate, sau oricui doreşte băieţi frumoşi şi, rareori întâlnite pe ecran, dar veşnic existente în Ouran, fete rafinate.
         Şi acum, unul câte unul, să ne uităm cum se aprind luminoase şi fără extaz, becurile perspicacităţii şi destinului! Ceea ce înseamnă că voi relua de la capăt Ouran, iar de acum încolo, va deveni tradiţia fiecărei mese a mea în mijlocul cărei voi avea posibilitatea de a viziona câte un episod.
*Imaginile cu personaje sunt defapt copertele DVD-urilor japoneze, ceea ce mă face să vreau să cumpăr originalele decât versiunea subtitrată oficial. Imaginile monocrome sunt ilustraţii ale personalităţi necunoscute la suprafaţă a personajelor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top