Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

duminică, 27 ianuarie 2013

It feels like weekend

But there's no
choco!

     Nu vreau să mă pierd printre vise, nu vreau să simt că am căzut pradă unui ireal din care nu aş simţi nevoia să evadez. Dorinţele mele mă fac să cred că mă trădez pe mine însumi în fiecare moment în care elimin realitatea din faţa ochilor mei. Poate că ar trebui să creez singură lucrurile pe care mi le doresc, sau poate ar trebui să las soarta să mi le aducă. Şi, atunci când această soartă mi le distruge?
      N-am avut parte de dezamăgiri...prea mari, în viaţa mea. Nu cred că am suferit cu adevărat şi sunt sigură că n-aş putea înţelege o persoană care suferă. Dar oamenii care trec prin aceleaşi patetice experienţe ca mine şi simt că suferă cu adevărat? Mi-am amintit singură că urăsc slăbiciunea, deşi sunt atrasă de oamenii care par să şi-o exteriorizeze în moduri mai evidente decât mine.

     Astăzi ai mei au venit acasă, fără agitaţia de obicei [phew!], şi n-a putut să nu-mi scape o replică de genul "mai bine veneaţi mâine". Apoi, la masă, mama mi-a spus că au venit astăzi pentru că voia să mă vadă. Ştiu că mă iubiţi, am simţit şi simt asta în adâncul inimii, dar dacă nu-mi arătaţi într-un mod credibil, dacă nu confirmaţi acele vorbe cumva, vor trece pe lângă urechile mele ca briza mării într-o dimineaţă liniştită de vară. Asta s-a întâmplat şi azi, şi poate că ce am scris adineauri e o scuză pe care mi-o creez pentru a-mi ascunde insensibilitatea. Deşi nu cred.
      N-am mai iubit de mult, deşi şi acum iubesc. N-am mai iubit în acel mod în care iubeam acum câţiva ani de zile, în care-mi doream...ce-mi doream oare? Lucruri stupide, acum dacă stau să mă gândesc. Poate că am să vă povestesc şi asta o dată. Sunt nişte experienţe care m-au făcut să-mi dau seama cum ar trebui să mă comport pe viitor. Cât despre ceea ce iubesc acum, este...nu ştiu cum să-l numesc...un sentiment/dorinţă/speranţă, nu ştiu, în orice caz, ceva care mă joacă pe degete într-un hal foarte frumos. Dar nu mă consum prea tare, nu-mi stă în fire.
      Singurele lucruri care mă fac să mă consum sunt suferinţa patetică impusă de viaţa mea în acest moment, muzica şi fanteziile mele. Am ascultat la greu Extraterrestrial Biological Entities, albumul celor de la EGOIST despre care am să fac o postare în curând, şi se pare că timpul lui s-a cam dus [dacă un album ţine la mine mai mult de o săptămână, e deja capodoperă]. Am cântat fără griji cât ai mei n-au fost acasă, dar mă întreb...are rost, dacă nu pot cânta cuiva? Îmi cânt mine, asta e clar, dar aş vrea să existe cineva care să mă audă. Şi totuşi, îmi cunosc limitele.
The funny creepiness of Chihayafuru
    Vorbind de statusul de singur acasă, liniştit ca de obicei [nici n-am ieşit afară pentru că a niiiiins], calculatorul a fost reînviat [pentru a habar n-am câta oară]. Ca să fie clar, nu acesta pe care-l folosesc acum, ci cel pe care-l folosesc [ocazional] ai mei. Şi care rezidează la mine în cameră. Mi-era dor să mă uit la minuni la monitorul acela mărişor şi drăguţ şiiiii, cel mai dor mi-era de difuzoare [basul care bubuie podeaua \m/].
    Am vrut să văd un live a lui Yuya, dar...am procrastinat. Am intrat în latura aia carismatică, interesantă şi puţin ciudată a youtube-ului şi m-am holbat ore în şir la videoclipuri cu tineri englezi vorbind tot felul de tâmpenii. Păcat că Charlie[issocoollike] nu updatează mai des.
     Şi am procrastinat în cantităţi industriale...de la lucrurile pe care chiar doream să le fac. Aşa fac eu, tot weekend-ul pierd vreme "că doar e timp" şi luni dimineaţă mă uit la anime în halul în care întârzii la şcoală. Vorbind de anime, am început cu Chihayafuru pe ecranul mare pentru că volumul laptopului era prea încet şi entuziasmul meu îmi cam bloca urechile. Am ţipat ca o nebună când l-am văzut pe Arata, am tăcut repede şi am ascultat liniştea un pic speriată, apoi mi-am dat seama că nu e niiiiimeni acasă. Apoi chestia asta s-a repetat de destule ori. Zetsuen no Tempest şi Psycho-Pass continuă să fie interesante, frumoase, sexy, pline de entuziasm şi suspans, baze excelente pentru diverse fantezii care încep interesant dar niciodată nu se termină [cum naiba să mă integrez într-o poliţie sci-fi?!] şi o delectare...orgasmică pentru urechi [mai ales Psycho-Pass].
Am stat şi m-am holbat la modul genial în care lumina trece peste figura asta frumoasă în timp ce-i ascultam vocea fermecătoare, astfel că am uitat să mai citesc subtitrarea care a trebuit recitită de vreo trei ori cu concentrare maximă pentru a o putea înţelege, deoarece eram distrasă continuu de dorinţa de continuare a contemplării frumuseţii puse în faţa mea. Psycho-Pass e superb din punct de vedere vizual.
      Vorbind de delectare pentru urechi, ador opening-ul de la AMNESIA. Care este cântat de Yanagi Nagi [am menţionat-o pe blog de n ori, too lazy to explain again who she is], pe care, ruşiiiiiine, n-am recunoscut-o decât atunci când i-am văzut numele [you don't say]. AMNESIA în sine este un adaptare după un joc otome care, până acum, m-a lăsat cu o simplă impresie: abia în episodul trei mi-am dat seama că protagonista nu are nume. Ohhh yeeeeah. Am continuat cu Cuticle Tantei Inaba, care este o comedie hilară [merge mână în mână cu Ixion Saga dar Ixion e mai perversă - deci mai bună - ] şi acum încerc să prind din urmă cu Bakuman 3.
      Ai mei au venit acasă fără ciocolată şi vor de la mine rezultate excepţionale. Imposibil!
 
Mahiro strikes - Zetsuen no Tempest.

Happiness >.<

Un comentariu:

  1. Şi mie îmi place mult opening-ul de la Amnesia, iar Cuticle Tantei Inaba este o porţie de râs mai mult decât bine venită.

    RăspundețiȘtergere

 
back to top