Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Floarea iernii

A înflorit odată cu
miracolul din inima mea

        Durerea fericirii este singura suferinţă prin care sunt dispusă de trec. Privind întunericul care vrea să mă înghită din nou, amintindu-mi de trecerea crudă a timpului, a, plâns de fericire în adâncul inimii mele. M-am trezit la viaţă cu propria-mi voce care mi-a amintit de valoarea vieţii şi de dulcea mireasmă a viselor. Nu ştiu dacă vreau să văd o floare înflorind graţios, strălucind cu o culoare vie, din mijlocul neantului alb.


        Mă doare sufletul de fericire. E un sentiment pe care l-am simţit poate de câteva ori în viaţa mea. Prin faţa ochilor îmi trec momente spontane, nu neapărat importante, dar care înseamnă viaţă, pentru mine. E mai dureros decât clipele scurte în care îmi simt inima cum stă să explodeze, cum muşchii feţei se contractă dureros într-o figură pe care o ascund în mâini, în piept, sau în adâncul unei perne şi las lacrimile suferinţei, oceanul suferinţei mele, să curgă.
       Se face noapte. Tot privesc pe fereastră, şi văd lumina cum mă părăseşte în favoarea strălucirii portocalii şi ciudat de calde a felinarului de pe stradă. Azi a nins frumos, cu fulgi mari. Acum va trebui să dau zăpada din curte până se întorc ai mei acasă, dar asta nu contează. M-am trezit cu ochii la fereastră, privirea fiindu-mi sfidată de aceeaşi lumină care-mi taie somnul în fiecare dimineaţă. Şi am văzut că ninge, prin ceaţa somnului care încă nu voia să părăsească pupilele mele, am văzut fulgii cum cad frumos, încet, des, ca apoi o rafală de vând să facă ravagii în orbitele lor paralele.
       Şi acum, înainte ca noaptea să-mi înece în întuneric casa care oricum şi în plină zi tot întunecoasă este, am citit asta. Care mi-a amintit de mica mea fericire, de copilăria de mult dusă şi de îndoielile pe care le am şi acum, când îmi ridic ochii la întunericul din cameră. E aproape noapte, cerul e vânăt şi în curând se va lumina, pentru că aşa e cerul noctur al Bucureştiului văzut de la fereastra casei mele - luminos. Astă-noapte pe la ora trei când hoinăream prin casă am văzut că cerul e aproape alb şi m-am speriat "nu are cum să se facă dimineaţă la ora 3".
       Nu ştiu de ce, dar mă reţin să vorbesc aici, pe blog, de copilăria mea. Cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, când singura mea grijă era ca tata să nu observe că m-am căţărat pe rafturile din cămară şi am şterpelit ciocolata aia de sus de tot. Uneori o ascundea de mine atât de bine încât uita şi el de ea.
      Nu vreau să vorbesc, dar până la urmă am s-o fac. Pentru că-mi place să vorbesc despre mine, şi despre oamenii pe care-i iubesc. Lumea mea e atât de mică, dacă stau să mă gândesc. Când am încercat să mi-o măresc tot ce s-a întâmplat a fost să fiu rănită şi să mă rănesc, aşa că m-am retras din nou în inima mea.
        Mi-am cântat un cântec vechi, un cântec tomnatic pe care puteam să jur că nu mi-l mai amintesc. Nu ştiu dacă e egoism, faptul că îmi încălzesc inima şi stau să-mi dea lacrimile când îmi cânt. Aş vrea ca cineva să mă audă, dar atunci cu siguranţă n-aş cânta la fel de frumos.
         Şi acum mă duc, să aprind luminile în casa mea mare, ca nu cumva să mă sperii de ce s-ar putea afla în spatele întunericului când, în mijlocul nopţii, voi face orice altceva înafară de a dormi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top