Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

vineri, 30 noiembrie 2012

Flying Girl.

Oricând mi-ar plăcea
ca trecutul să nu existe, el totuşi există.


       Îşi întinse mână tremurândă spre cerul nopţii luminat acum de puterea suferinţei ei, şi-şi strânse degetele într-un pumn forţat, din care lipsea adevărata putere. Ar fi vrut să prindă acea licărire de pe cer şi s-o planteze în inima ei, pentru a o preţui toată viaţa. Pentru că ştia că ceea ce a fost ars de maginificul acelei lumini era viitorul ei.

       Cele mai frumoase zile din vieţile lor erau cele pe care le petreceau împreună. În acea zi care se lăsase aşteptată mult prea mult, zi în care un vis avea să se împlinească, el alesese să fie împreună cu ea.
      Maria privea puţin pierdută peisajul de la fereastra ei. Fratele ei, Radu, o trezise dintr-un ambiguu coşmar pe care sora lui mai mare îl avuse în acea dimineaţă. În acea seară acesta, student la Academia de Aviaţie, avea să piloteze pentru prima dată un avion. Nu mai avusese de mult parte de o zi din aceea frumoasă alături de iubita lui soră, astfel că acum avea două motive de nerăbdare. Tânăra privea în continuare, absorbită, pe fereastră:
       - Îţi aminteşti, când eram mici şi dormeam împreună...ne trezeam când se îngâna noaptea cu ziua şi ne uitam amândoi la formele pe care le vedeam în viţa de vie de afară?
         - Deci asta făceai tu acuma, haha, râse el cu blândeţe.
         - Să înţeleg că-ţi aminteşti...
      Tânără mai privi odată, încrutându-şi uşor privirea, pe fereastră; forma nedefinită pe care o percepea printre trunchiurile de vie pe care toamna le jupuise de frunze o făcea să se îndoiască de un sentiment al ei pe care nu-l putea defini. Se întoarse către Radu şi-l întrebă zâmbitoare unde ar vrea să meargă.
      Acesta nu avea prea multe pretenţii, tot ce-şi dorea era să fie alături de ea. Astfel că după ce s-au îmbrăcat au plecat prin oraş fără vreo ţintă bine stabilită. Vântul sec al toamnei îi făcu să meargă braţ la braţ, însă modul în care se amuzau, uneori numai din priviri, alteori cu replici înţepătoare, şi totuşi, în esenţă, pline de iubire, îi făcea să pară într-o relaţie nedeterminată. Oamenii stupid de normali ar fi tras imedat concluzia că cei doi sunt un cuplu, ochii mai nobili şi experimentaţi şi-ar fi dat seama că sunt fraţi, în ciuda asemănării lor deloc evidente, persoanele care îi priveau idignaţi ar fi pur şi simplu geloşi, având în minte pretextul că cei doi sunt "prea gălăgioşi", iar cei care-i cunoşteau erau genul de oamenii care îi strigau bucuroşi de la zeci de metrii.
      Ziua trecu repede, însă cei doi fraţi nu erau deloc obosiţi. Trecuseră prin magazine şi librării, prin parcuri şi locuri aglomerate şi, în final, ajunseră acasă cu obrajii îngheţaţi şi cu nişte dureri de picioare care dispăruseră fără veste. Fiecare cumpărase un cadou simbolic pentru celălalt, trecură pe la cofetărie şi se delectară cu minunile zahărului şi depănaseră atât întâmplările prin care trecuseră în perioada în care nu prea se văzuseră, cât şi fanteziile şi ideile pe care le avea fiecare în nopţile în care nu putea să doarmă. În final, Maria nu se putu abţine şi îi spuse fratelui ei despre un cântec pe care-l scrisese de curând. Când acesta auzi vestea, entuziasmul lui crescu la maxim, însă tânără îi spuse că i-l va cânta după zborul de diseară. Radu nu era genul de persoană care să insiste, dar licărirea aşteptării ardea acum în sufletul lui.

      Pe la ora patru Maria se îndrepta spre o cafenea dintr-o clădire înaltă. Radu îi recomandase locaţia pentru că de acolo ar fi putut, dacă privea cu atenţie, să-i vadă avionul în care acesta avea să zboare. Îşi luase cu ea partiturile cu noul cântec pe care-l scrisese, ca să le mai perfecţioneze în timp ce aşteaptă. Deşi renunţase la visul de a deveni cântăreaţă, până la urmă se apucase de canto şi învăţase astfel muzică liniară. Nu avea un talent extraordinar pentru compus, dar se ambiţionă ca măcar să încerce.
      Privind la ceas, era trecut de ora cinci. Soarele, care în acea zi nu fusese ascuns în spatele norilor, începu să se retragă, lăsând loc nopţii. Maria ştia că zborul lui Radu avea să înceapă la ora cinci şi jumătate. Cerul devenise deja roşiatic.
      Văzu mai multe licăriri de lumină care, din depărtare, se înălţau către cer - unul dintre ele trebuia să fie avionul lui Radu. Zâmbi larg în timp ce ochii îi luceau de fericire, privind cum acea pată de lumină pe cerul acum vânăt se ridică din ce în ce mai sus. Începu să fredoneze uşor cântecul pe care-l compuse, şi ochii i se umeziră de fericire. Dar o lumină puternică se reflectă pe pupila ei şi Maria îşi închise ochii strâns. Din jurul ei se auzi un vuiet de voci umane, şi câteva ţipete stinse. Acea mică pată albă de pe cer devenise un soare în mijlocul nopţii, a cărui flacără albă se stinse şi căzu în câteva secunde. Lacrimi se prelingeau uşor de faţa tinerei, care se ridică rapid din scaunul ei. Dar rămase înţepenită, iar mintea ei nu dorea să înţeleagă ce se întâmplase. Ar fi vrut ca totul să fie un vis urât, un coşmar din care s-o trezească vocea blândă a lui Radu.
      Alesese să nu-i cânte acel cântec pentru că era ceva mult prea trist, născut din suferinţa şi durerea ei, sentimente pe care n-ar fi vrut niciodată ca Radu să le simtă. Şi totuşi îi părea rău. Nici ea nu ştia dacă ar trebui să creadă că e vina ei, dacă ar fi trebuit să-i cânte acea baladă plăsmuită din secătuirea fericirii ei. Acum, însă, nu mai exista nimeni care să poată înţelege acea melodie - aşa că o îngropă în pământ, partiturile şi amintirea ei, odată cu ultima suflare o fiinţei care o iubise cel mai mult.

"Run away, run away
One day we won't feel this pain anymore"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top