Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

duminică, 14 octombrie 2012

Kokuhaku

告白
"Confesiune"
Sunteul dispariţiei unei persoane importante.


      O clasă de gimnaziu japoneză, o oră de dirigenţie la care nimeni nu pare a fi interesat de cuvintele pe care diriginta le are de spus. Doamna profesoară Moriguchi Yuuko, a cărei copil de patru a fost găsit de curând înecat în piscina şcolii, incident numit de poliţie un accident, face tabla să scârţâie zgomotos în timp ce scrie pe ea cuvântul "viaţă". Ea este convinsă că fata ei a fost ucisă de doi dintre elevii clasei la care predă, dar ce sa va întâmpla când în Japonia copii sub paisprezece ani sunt protejaţi de legea juvenilă, şi, deci, nu pot fi pedepsiţi chiar dacă comit o crimă?
      Kokuhaku este un film care prezintă latura crudă a lumii şi arată că orice greşeală, uneori ireversibilă, poate deveni sursa unei dureri cumplite care nu se poate curma decât cu vărsare de sânge. Filmul relatează confesiunile, descrie sentimentele şi prezintă acţiunile disperate ale celor care vor ajunge implicaţi în propriul lor sfârşit.
      Am terminat Kokuhaku acum ceva zeci de minute. L-am găsit pe youtube, în timp ce căutam videoclipuri legate de al doilea musical Kuroshitsuji. Am aflat că Yukito Nishii, care-l face pe Ciel în musical, are un rol principal în film. Şi am văzut un videoclip care urla a "ăsta e un film buuuuun!", mi-am făcut şi un spoiler, dar am avut parte de un film foarte bun.
      Filmul nu e categorisit ca fiind horror, dar are sânge destul, de toate felurile, şi crime şi mai destule, de şi mai multe feluri. Practic este o dramă psihologică înconjurată de un mister care induce un anume suspans. Este relativ cutremurător, iar mie personal mi-a dat de gândit în legătură cu importanţa vieţii şi cu ideile nebune pe care le am când sunt depresivă.
      Povestea este...absolut minunată, dar inclusiv primul sfert de oră include spoilere cred. Ceea ce-mi aduce aminte de Shiki. O avem pe profesoara Moriguchi care, după ce îşi pierde fetiţa de numai patru ani dintr-o cauză prostească, renunţă la serviciul ei de profesor şi decide să pedepsească criminalul. Ea e singurul adult cu un rol important, restul personajelor sunt în majoritate puştani de treişpe ani. Acţiunea are o anumită notă de suspans, dar nu pot să spun că te ţine în priză. În schimb, pe mine m-a atras, m-a absorbit, să zicem. Nu este neapărat previzibilă, dar depinde de ce experienţă are cel care vizionează cu genul prezentat. Modul de narare este interesant, pentru că oscilează de la personaj la personaj, astfel că se prezintă sentimentele fiecărui personaj şi situaţia din punctul acestuia de vedere.
Oglinzile astea apar destul de des şi reflectă de obicei întâlnirile dintre personaje.
      Filmul este foarte bine făcut şi din punct de vedere vizual: efecte speciale sunt [e acolo o scenă în care se prezintă în mod epic o explozie inversă, de la coadă la cap], sângele arată convingător [nu relativ carmin ca în Quartet] şi, în general, se menţine o atmosferă întunecoasă şi imprevibilă.
      Coloana sonoră nu e neapărat pe gustul meu dar se potriveşte cu filmul foarte bine. Ascultând unele melodii, mi se par ironice, având în vedere atmosfera generală a peliculei. Merită menţionată melodia celor de la Radiohead - LAST FLOWERS, care este pur şi simplu perfectă. [Later edit] Asta a fost prima mea impresie, care acum sincer mă face să-mi dau palme. Pentru că fiecare secundă din coloana aia sonoră este o minunăţie, o ador de la capăt la coadă.
      Actori sunt minunaţi, având în vedere că majoritatea rolurilor sunt relativ greoaie. Moriguchi-sensei este jucată de Matsu Takako, o actriţă cu o carieră mai lungă de un deceniu. Personajul ei este relativ interesant, având în vedere că-şi menţine un calm aparent pe o perioadă destul de lungă. Personajul lui Yukito Nishii, Shuuya Watanabe, este un tânăr aparent pasionat de ingineria electrică, care defapt este o fiinţă mândră şi nepăsătoare; Nishii-kun joacă extraordinar de bine pentru cei 15 ani pe care îi avea la momentul filmării.
Mizuki şi Shuuya
  Un al doilea personaj principal masculin ar fi Shimomura Naoki, jucat de Fujiwara Kaoru, un actor din generaţia lui Nishii-kun; personajul este unul slab, a cărui slăbiciune îi va aduce exact suferinţa de care se ferea. În final ar trebui menţionată Kitahara Mizuki, jucată de Hashimoto Ai, o fată aparent normală, retrasă, dar cu un secret şi o pasiune pe care nimeni n-o cunoaşte. Hashimoto Ai reuşeşte să aducă cu succes la suprafaţă latură întunecată, uşor înfiorătoare a personajului. Am fost extraordinar de fericită când am aflat că ea interpretează rolul lui Misaki Mei în ecranizarea romanului Another [a cărui adaptare anime am văzut-o iarna trecută].
       Kokuhaku plănuiesc să-l revăd peste câţiva ani, pur şi simplu pentru că este un film cam greoi şi am impresia că atunci când voi fi mai matură îl voi percepe altfel. Mi-a plăcut mult, m-a făcut să plâng încă de la început [o lacrimă, dar cei mai sensibili sar putea să verse zeci, dacă nu sute] şi sfârşitul a fost genial, imprevizibil şi distrugător. Îl recomand oricui doreşte să vadă un film psihologic bun, cutremurător poate, însă nu-l recomand celor care nu se simt în stare să vizioneze chestii violente, crude şi sângeroase.

Ăsta e videoclipul care m-a făcut pe mine să vreau să văd filmul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top