Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

marți, 23 octombrie 2012

Is it better on the other side?

"Avem o ţară...!"
Şi eu vroiam să spun asta.

     Nu vreau să cred că tot ce este bun, cult, frumos şi bine gândit se doreşte a fi înghiţit, a fi distrus împreună cu orice urme legate de el care ar putea rămâne generaţiilor viitoare. Dar poate că ceea ce eu îmi zic în fiecare zi, singurul lucru care defapt mă ajută să continuu tot ce înseamnă a trăi, se aplică şi pentru ţara mea, şi pentru univers în general: "dacă eu nu ţin la mine, atunci cine o să o facă?". Şi ce e cel mai groaznic este potenţialul irosit.
     Pe care cu toţii îl avem. Cu care Dumnezeu ne-a înzestrat când am ieşit pe lumea asta, care e numai al nostru şi pe care numai noi vom ştii cum să-l folosim. Mă doare, sincer, îmi vine să-mi dau o palmă peste faţă şi, uneori, chiar o fac, când văd oameni care nu sunt în stare să profite de mintea pe care o au. Nimeni nu se naşte prost, dar se prosteşte  pe parcursul vieţii- cel puţin asta pot spune despre cei din jurul meu pe care-i consider...idioţi. Vreau, sincer, îmi doresc din tot sufletul să pot recunoaşte că oamenii, şi nu numai cei din jurul meu, ci în general, sunt fiinţe frumoase, aproape perfecte, care ştiu cum să-şi trăiască o viaţă care să nu pară a fi irosită, dar nu am cum. Nu mi se oferă această posibilitate.
    Azi de dimineaţă a venit la noi un vechi prieten care acum s-a stabilit în Germania. A fost coleg de facultate cu tata (la a doua facultate a lui tata, şi vă spun asta ca să înţelegeţi situaţia) şi ai mei l-au ajutat foarte mult când era student, el fiind orfan. Apoi tânărul s-a pus pe învăţat, a luat bursă şi, împreună cu soţia care avea şi ea nişte studii solide, s-au dus la nemţi. Şi acum le e scârbă să vină în România. Bine, poate nu scârbă, dar, în orice caz, nu vor să se întoarcă. Mie sincer îmi pare rău, pentru că aşa dispar din ţară românii buni, deştepţi, muncitori, care-şi folosesc mintea şi în ţară rămân cei care nu ştiu să şi-o folosească. Eu iubesc ţara asta pentru că vreau să cred că suntem un popor de oameni (care putem fi) deştepţi, muncitori şi avem nişte valori inestimabile - România în sine este o valoare prin potenţialul ei imens. Şi totuşi, mi se face silă când merg cu ai mei prin ţară vara şi văd pământul necultivat, oraşele jegoase şi miile de obiective pe care le-am putea exploata. După părerea mea, România, această bucată de pământ pe care ne aflăm pe 2000 de ani, îngrijită şi folosită cum trebuie, nu numai că ne poate hrăni pe toţi, ci putem toţi s-o ţinem numai în belşug. Mă gândesc: nu se poate? Sau nu se vrea?
     Nu l-am mai văzut pe tipul ăsta deştept de ani de zile şi micile discuţii cu el au fost puţin nostalgice. M-a întrebat "Şi tu, nu vii şi tu prin străinătăţi?", "Ba mai ştii, vreau să merg în Japonia." A rămas destul de mirat, apoi mi-am amintit că eram prea mică ca să fi ştiut ce-i cultura japoneză când el a plecat din ţară. Şi sincer, mă gândeam, dacă ajung în Ţara Soarelui Răsare, nu m-aş duce pentru început în Tokyo. Ci în Kobe, din simplul motiv că e oraşul natal al lui Yuya.
     Iar germana...deşi am făcut câteva lecţii la şcoală, e o limbă total străină pentru mine. Şi atunci mi-am dat seama: japoneza nu mai e de mult o limbă străină mie. Mă simt mândră.

Happiness >.<

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top