Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

duminică, 28 octombrie 2012

Amintiri pe raft

Sau înşiruirea
uitării inutile

       Îmi place să zâmbesc în modul ăla uşor compătimitor, fie că o fac din cauza regretului sau din cauza amintirilor care-mi trec prin minte. Zâmbetele acelea luminoase, care vin odată cu fericirea excesivă, le ador, dar acelea trebuie scoase cu cleştele din adâncul inimii mele. Până când voi găsi persoana pentru care voi zâmbi sincer, am să trăiesc în acest mic tărâm al minunilor care poate fi numit viaţa mea.
        Iubesc amintirile. Am mai spus asta, nu? De ce? Pentru că sunt...nu lasă niciun fel de sentiment intens în urmă. Amintirile eu nu mi le regret. N-are sens. În schimb, le preţuiesc pentru ceea ce sunt, fie momente disperate, fie momente nebune. Sunt poate singurul lucru care mă ajută să mă menţin pe linia normalităţii
        Mi-a dat mama ordin când a plecat să fac aia şi aia şi aia. Adică curăţenie. Şi am ajuns şi vechiul dulap cu troacele mele de prin generală şi grădiniţă. M-a apucat nostalgia, bineînţeles. Am dat de o cutie cu acuarele şi vechea mea colecţie de şerveţele, lucruri pe care le foloseam când eram singură acasă - pictam modele de pe şerveţele. Şi mi-am amintit de perioada aia în care nu aveam niciun prieten şi trăiam fericită - aruncasem ca pe cârpe pe toţii prietenii mei din copilărie, pentru că mă dezamăgiseră în mod iremediabil. Eram mândră de mine. Şi acum sunt, oricum.
       Apoi am dat de păpuşa mea. Dintre toate jucăriile mele am păstrat păpuşa aceea pe care mi-a cumpărat-o mama când aveam patru ani, câteva hăinuţe pentru ea şi nişte pluşuri. Restul le-am dat, să se bucure şi alţii de ele. Şi Nancy, prinţesa cu părul până la glezne şi rochie roză, mi-a amintit de alt prieten de care nu-mi mai amintesc cum m-am pierdut, dar despre ştiu că s-a pierdut pe sine. Ultima dată când am văzut-o pe fata cu care mă jucam cu păpuşile, mi-am dat seama că a ajuns o puştoaică normală, cam îngâmfată şi fiţoasă şi cu nişte griji şi probleme care n-aveau nimic de-a face cu vârsta ei. De ce se chinuie copii zilele astea să crească aşa de repede?
        Şi am mai dat de, vaaai, "VII A scrie un roman". Vaaaaaaaaai, primul capitol fusese scris de mine. Pentru că nimeni n-a vrut să-l scrie. Făcusem la clasă "Florin scrie un roman" al lui Cărtărescu, şi ne-a pus profa să scriem şi noi, toată clasa un roman. Ideea mea drăguţă despre o mică pianistă engleză s-a stins însă după două capitole. Am dat şi de invitaţia la ziua Malinei pentru un anume brunet pe care eram amândouă cu ochii. Şi de dialogul nostru cu el, scris acolo, despre care ştiu că ar trebui să fie acolo, pentru că n-am mai luat imaginea s-o citesc. Am mai dat şi de altele, de cărţi necitite şi de nişte praf nevinovat. Şi de colecţia mea cu cărţile lui Dumas, pe care le devoram în clasa a 7a. 
        Să vedem peste 20 de ani peste ce mai dau în vechiul dulap. Dacă va mai fi acolo.

Happiness >.<

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top