Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

luni, 10 septembrie 2012

Ţipând în ploaie

"N-am nevoie de viitor,
vreau să rămân în trecut"


        Eşecul trecutului îi tăiase speranţa încet, odată cu visele pe care nu mai avea sens să şi le împlinească. Cerul părea să nu înţeleagă alegerea ei, şi acum îşi lăsa peste lumea care pentru ea devenise o cuşcă, lacrimile reci care îi tăiau sufletul cu fiecare atingere. Realitatea avea să devină vis.
        Iluzia luminii verii dispăruse de mult timp, iar acum prin aer dansau frunzele fără viaţă, ca nişte mici fantome care nu-şi găsesc drumul spre veşnicie. Poate că se agitau atât de tare pentru că ştiau că aveau să renască. Ea, acea figură care se afla acum în mijlocul amintirilor, zâmbi ironic, pentru că ştia că pentru ea nu există o şansă de renaştere, nici măcar din cenuşă.
      Briza aceea atât de cunoscută îi despica şuviţele care-i încadrau chipul, lăsând luminii pale de toamnă să vadă o privire plină de regret. Ceea ce ar fi trebuit să facă cu mult timp înainte, alături de acel singur om care avea să-i înţeleagă actul nebunesc, se împlinea tocmai acum, când cel mai important element lipsea.
      Ştia că cineva trebuia să vină, dar era conştientă cu nu era persoana pe care o aştepta. Un fulger tăie orizontul şi tunetul îl urmă, aducând din spatele perdelei de nori monocromi mici gloanţe reci care se topeau odată ce atingeau pământul. În faţa ei se afla acea singură entitate care o accepta exact aşa cum era ea: marea. Care acum se liniştise, parcă lăsând loc ploii de toamnă să-şi arunce singurătatea.
      Hainele ei, una câte una, atingeau nisipul rece şi umed; simţea vântul cum o înconjoară într-o durere trecătoare şi picioarele ei se afundau în nisip cu fiecare pas. Şuviţele purtate de vânt îi mângâiau spatele şi ploaia continua să-şi lase peste ea solitudinea. Începu să alerge, clipi, şi când îşi deschise ochii, braţele ei îmbrăţişau larg marea rece care o spăla cu amintiri. Îşi văzu viaţa trecând pe lângă ea şi zări printre gene o siluetă care nu avea cum să fie în acel moment pe nisipul ud.
      Îl cunoştea atât de bine, şi totuşi tot ce putea spune despre el e că era un străin. Acest străin cu ochi pătrunzători într-un mod atât de diferit decât cei pe care îi cunoştea ea, îşi lăsă şi el pe nisip hainele şi alerga cu paşi uşori spre marea rece.
      Şi când un val îi lovi umerii, tânăra se simţi ridicată încet spre cer, îl privi în ochi pe cel cu ochii atunci atât de blânzi şi îi căderea ei iminentă se înecă într-un sărut ce avea gustul ploii singuratice. Îi simţi clădura pe pielea ei şi atunci decise că acea îmbrăţişare din luna lui Octombrie avea să fie eternă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top