Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

vineri, 3 august 2012

Rolling the scar lemon

Oare de cât timp
ne cunoşteam noi?

        Înconjurat de aerul studioului de înregistrări care cu puţin timp înainte fusese încărcat cu un miros fin de tutun, Kishō privea relativ nepăsător, dar totuşi cu nişte aşteptări, telefonul care se afla în mâna lui. Era conştient că se minţea pe sine atunci când îşi spunea că nu aşteaptă uneori, cu un entuziasm relativ ridicat, acele apeluri venite de pe cealaltă parte a globului. Pierdut în gânduri, acum respira uşor după ce ultima melodie pe care o repetase împreună cu trupa îl făcuse să simtă cum, din cauza acelui sentiment ciudat de extatic pe care-l avea când cânta acele melodii presărate cu versurile lui, devenise obosit. Când, într-o clipă, îşi întoarse ochii, care până atunci priviseră pierduţi tavanul, ecranul telefonului se aprinse şi acel ton de apel la fel de extatic precum melodiile lui răsună în cameră.


         - Ce faci, parcă erai hotărâtă să finalizăm cântecul ăla astăzi? Ochii roşcatului care nu înţelegea nici el de ce se enervează o interogau fulgerător pe Sayuuki. Aceasta, în mijlocul unuia dintre miile lor momente creative, se ridică, oftă relativ plictisită şi făcu un apel.
         - Putem să-l facem diseară? Acum n-am nici starea necesară, nici chef. Gomen nee. După acea sinceră scuză, privirea ei dispăru şi paşii ei se auzeau acum pe scările în formă de spirală. Roşcatul, deja obişnuit, oftă şi îşi aprinse o ţigară.

        Momente de acest gen nu prea existau, pentru că, atunci când se concentra să scrie un cântec, Sayuuki nu se putea gândi la altceva. Şi totuşi, roşcatul putu să observe acea licărire de entuziasm când privea, rareori, la ecranul telefonului. Singurul lucru pe care, teoretic, îl aveau în comun, îi adusese împreună - muzica. Astfel că, după ce Sayuuki venise cu ideea ultimului lor videoclip*, ea şi cu Kishō discutau, din când în când, subiecte diverse, la telefon.
        Era ciudat cum, după o anumită perioadă de timp, toată lumea din jurul ei se obişnuise cu ideea că în orice moment ea ar putea primi un telefon de pe partea cealaltă a globului. După zeci de minute, chiar ore, în şir de conversaţie, Sayuuki începuse să simtă că-l cunoaşte pe acel om un pic mai bine. Şi totuşi, cel mai bine se putea spune că îl cunoştea din cauza vocii lui atât de unice.

         Luminile elegante de pe marginea bulevardului luminau Braşovul în acea noapte. Sayuu se afla, împreună cu fetele, la acea oră imposibilă, pe marginea acelui bulevard care tăia cursul unui râu. Dacă nu toate, cel puţin ea se afla într-o stare euforică - se afla într-un din acele momente în care se droga cu propri-ai fericire.
         Un taxi se opri la câţiva metri mai în sus faţă de grupul neobişnuit de vesel. Sayuuki, ale cărei picioare se împleticeau fără a se atinge într-un mod spontan, părând a fi a unui om beat care ar avea un echilibru ciudat de stabil, se opri neaşteptat în dreptul taxi-ului. Se aplecă şi privi înăuntrul maşinii, dar, înainte să apuce să vadă ceva, uşa din spatee se deschise puternic şi o făcu să se dea un pas mai în spate.
        - Tu eşti Sayuuki, nu-i aşa?! o întrebă o voce entuziasmată, mult prea cunoscută.
        - Kishō-san! Cum m-ai recunoscut?! Din moment ce ei practic nu se văzuseră niciodată, era imposibil ca japonezul s-o recunoască din vedere.
        - Ţi-am recunoscut vocea, bineînţeles!

---------------------------------------------------------------

Asta ar fi o reproducere puţin alterată a ceea ce-mi amintesc eu din visul meu de astă-noapte.
Erori: Prin Braşov nu cred că trece vreun râu. Cel mai probabil mintea mea a luat acest oraş [ultimul pe care l-am vizitat], plus imaginea râului Dâmboviţa care trece prin Bucureşti, la câteva zeci de metri de casa mea şi a făcut un amestec interesant.
* Aici spun "lor", dar nu mă refer la Sayuu şi Kishō, ci la trupa lui Kishō, GRANRODEO.  
În ultimul timp, singurele vise pe care mi le amintesc sunt cele cu seiyuu. Ironie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top