Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

miercuri, 1 august 2012

Olympos

"If your heart is not there,
the mirror will reflect nothing"

       În ziua în care ar fi trebuit să fie centrul atenţiei în cadrul unei parade organizată pentru a serba majoratul său, prinţul troian Ganymede este răpit de zeul Apollo. Frumosul prinţ se trezeşte într-un loc necunoscut, înconjurat de flori albe, totul sub un cer înstelat. Apollo reapare şi îi spune tânărului că se află prizonier în grădina zeilor, fără vreo şansă de a se întoarce acasă. Oare pentru ce scop este prinţul prizonier şi ce reacţie va avea acesta când în grădina zeilor va apărea un personaj care îi va spune că există o cale de ieşire?
     Prima dată am dat de Olympos pe site-ul Yen Press [compania care publică în engleză, printre altele, Kuroshitsuji], dar nu pot spune că m-a interesat de prima dată. Nici nu mă chinuisem să înţeleg despre ce era vorba, ştiam doar că e ceva legat de zei. Mi-a rămas însă în minte titlul cu nume european şi coperta cu acea fiinţă cu părul de foc, astfel că m-am apucat s-o citesc.
        Povestea nu este neapărat ceva special, şi aici mă refer la faptul că firul narativ nu este unul care ar trebui să ţină în suspans cititorul. Dar acest fapt nu este nici pe departe un defect, este pur şi simplu un stil de a nara. După ce Ganymede este trântit în grădina cu boltă de stele, personajele încep a fi caracterizate uşor prin mai multe evenimente care li se întâmplă. Naraţiunea are o natură statică, se pune accent pe dialog [manga în general, de obicei, este în mare parte dialog, dar în Olympus am putea spune că dialogul spune mai mult povestea decât desenele]. Finalul aduce puţin suspans, dar nu reuşeşte să schimbe părerea formată până atunci legată de acţiune. Ar trebui să precizez că Olympus nu este în nici un caz un fel de rescriere a legendelor olimpului; personajele sunt bazate pe zeităţi şi personalităţi adevărate, dar atât.
      Grafica este cu mult peste medie, putând fi pur şi simplu numită: frumoasă. Fiind o manga care prezintă zei şi un prinţ, grafica este pe măsură. Personajele sunt create şi desenate într-un aşa fel încât cei care ar trebui să fie superiori, chiar par superiori. Clădiri şi fundale nu prea sunt, iar dacă sunt, nu sunt ceva complex - lucru ce face ca universul din Olympus să pară, într-o anumită măsură, gol.
        Sunetul...sunet într-o manga este? Da, dacă asculţi drama CD-ul - care este parctic dialog luat din manga şi adaptat pentru a se putea înţelege povestea doar prin ascultare, plus ceva muzică de fundal şi nişte efecte. Căutând imagini din manga, am dat de ceva care semăna a drama CD: am căutat, am găsit şi am ascultat. Plus, când am văzut ce seiyuu dau voce personajelor, entuziasmul m-a cuprins. Îl avem în rol principal pe Daisuke Ono [Sebastian în Kuroshitsuji, Shizuo Heiwajima în Durarara!!], care îi dă voce prinţului Ganymede - sincer, vocea puţin dură şi uneori praf de sexy a lui OnoD nu mi s-a părut că se potriveşte cu personajul, dar Ono-san tot a făcut o treabă superbă. Apollo este făcut deeeeeee Ishida Akira! [Shin în Nana şi Gaara în Naruto] -  o alegere genială pentru un personaj precum acest zeu al soarelui. Apoi îl auzim şi pe Okiayu Ryotaro în rolul zeului oceanelor, Poseidon - din nou o alegere perfectă. La început îl auzim pe Yuki Kaji [Shion în No.6] în rolul lui Heinz - o alegere bună, deşi mi-ar fi plăcut să aud cum ar fi dat voce Kaji-san protagonistului [mereu mi-ar plăcea să-l aud pe Kaji-san dând voce unor personaje care ies din stereotipul acela de tânăr relativ slab de înger pe care Kaji-san tinde să-l dubleze bine]. În final, îl avem pe Morikawa Toshiyuki în rolul zeului împărăţiei subterane, Hades - nu ştiu dacă voce lui sau replicile personajului mă fac pe mine praf, dar combinaţia asta este atât de extraordinară încât am ţipat când i-am văzut numele lui Moirkawa-san înainte să ascult drama. Prin drama CD apar şi vreo două voci feminine, dar nu le-am recunoscut şi nu sunt atât de importante încât să le caut.
        Personajele sunt, cu siguranţă, punctul forte al manga-ului. Zeii, în general, sunt aparent perfecţi, dar au anumite caracteristici care îi fac să pară...nu neapărat slabi, ci pur şi simplu diferiţi.
        Apollo este un troll total - de asta îţi poţi da seama din primele 10 pagini. Este relativ indiferent faţă de tot ce-l înconjoară şi, pe parcurs, evoluează într-un mod relativ neaşteptat. Practic el nu evoluează, ci pur şi simplu îşi descoperă anumite caracteristici.
        Ganymede este un prinţ destul de atipic, dar nu neapărat un personaj interesant. Nu poţi spune nici că este plictisitor, din moment ce se dă cu un cuţit la zei. Dacă m-aş afla în situaţia lui, m-aş fi comportat la fel, dar într-o manga alegerea pe care a făcut-o el a fost pur şi simplu plictisitoare. De aceea Olympus nu este axată pe acţiune. Ganymede este creat după prinţul troian cu acelaşi nume.
         Hades, the god of the underworld, este cel care face acţiunea să se mişte şi aduce o doză de impact în volumul al doilea. Este personajul meu preferat [am ajuns să-mi dau seama că am o tendinţă să ador personajele demonice]. Şi el este un troll, dar la un nivel mai indirect decât Apollo. Vorbeşte într-un mod destul de întortocheat [uneori ghicitori] şi are nişte expresii nepreţuite. 

       Heinz apare la începutul manga-ului, adus de Apollo în grădina zeilor pentru a-l duce pe Ganymede înapoi în lumea oamenilor, ca răsplată Apollo trebuind să-i îndeplinească dorinţa. Heinz este creat după Heinrich Schliemann, un om de afaceri şi arheolog amator german care a identificat ruinele Troiei [vă amintesc că Ganymede era prinţ al Troiei]. Un personaj simpatic, atât de simpatic [cu voce de Yuki Kaji!] încât se poate trece peste faptul că este stereotipic.
       Olympus este o manga inspirată de mitologia greacă, presărată cu o filozofie relativ complicată dar interesant gândită, care înşiră un grup de personaje ale căror calităţi ies în evidenţă prin defectele celor care-i înconjoară [şi vice-versa]. O recomand oricui vrea să citească ceva relativ unic, care cu siguranţă nu le va adormi creierul. Ciudat, Olympus mi-a amintit de una dintre primele manga pe care le-am citit, The Music of Marie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top