Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

vineri, 3 august 2012

"China?"

"No. Korea."

      Viaţa mă loveşte în fiecare zi cu ceva relativ interesant. Fie că acel ceva este o simplă plictiseală sau rutină, într-un fel tot interesant este. Când, însă, mă lovesc de o doză dublă din ceea ce visez, totul devine un pic mai luminos. Şi astfel realizez că am şi eu momentele mele în care sunt pur şi simplu...clişeică. It's weird.

Bonus:
Terashima Takuma - Friend [or the Friendzone song]

         Astăzi am mers cu mama la aeroport s-o luăm pe verişoara mea [femeie de peste 35 de ani - rudele mele sunt atât de diverse] pe care n-o mai văzusem de ani buni. A venit din Italia pentru o înmormântare şi a trebuit să mergem s-o întâmpinăm. N-am fost într-un aeroport în viaţa mea, d'arămite să zbor cu avionul. Dar ne-am descurcat şi am găsit-o pe vară'mea prin mulţimea de oameni din aeroport. Apoi am luat un autobuz care mergea la gară.
         În autobuzul respectiv s-au urcat o diversitate de oameni - nu vezi aşa ceva în fiecare zi. Un grup de...cred că erau liceeni, sportivi, smth like that [avea nişte haine pe ei zici că erau cercetaşi] nemţi [înainte de avionul vară'mi venise unul de la München], alţi indivizi mai blonzi pe care se vedea de la o poştă că erau germani, plus destulă lume mai bronzată printre care se auzea limba italiană. Lângă mine se aşează, fără vreo problemă [stăteam pe un scaun, în faţa mea mama şi vară'mea], nu ca nemţii ăia care se uitau la noi ca la felu' paişpe şi preferau să stea în picioare, s-a aşezat, deci, un individ înalt cu un rucsac destul de mare. Când mama şi-a îndreptat faţa spre el, mi-a spus cu ceva reţinere "Vezi că ăsta s-ar putea să fie unul dintre ăia ai tăi din Ţara Soarelui Răsare. Ia vezi!" Deci tipul era asiatic. Dar prea înalt pentru a fi japonez. Ăsta, individul, n-avea nici o problemă: bea bere şi mânca pâine :)).
         La un moment dat mama i-a oferit un mentosan [winterfresh, ce o fi fost], tipul a zis "Sankyu", s-a uitat la mine şi m-a întrebat cum se zice "Thank you" în română. Bineînţeles că nu putea să spună "Mulţumesc", astfel că îi ieşise ceva de genul "Glumesc" - eu mi-am dat seama de asta când am coborât din autobuz. După aceea mama, cu engleza ei de baltă, îl întreabă "China?" - şi astfel aflăm că e coreean. Ceea ce avea sens, având în vedere acei 185 de centimetri pe care părea să-i aibă.
         Pe drum am vorbit cu el, l-am întrebat "Why Romania?" şi am aflat că tipul venise din Olanda, ca să vadă Bucureştiul şi România - deci el practic călătoarea singur prin Europa. "That's really nice!" I told him, just 'cuz' I wanna go and see the whole planet in this little life that I have. Apoi tipul m-a întrebat câţi ani îi dau - întrebare capcană, având în vedere că sunt conştinentă cât de greu e să vezi vârsta adevărată a unui asiatic. Am zis 25. El a zis 17. "Noo, no, I was joking!" a continuat când mi-a văzut figura mirată [eu eram ceva de genul - mă aşteptam la asta, dar totuşi!] şi apoi mi-a spus, în coreeană [nu ştiu cum am înţeles, dar engleză nu era] că care 40 de ani. Atunci am văzut că are nişte fire albe prin cap [le ignorasem total până atunci]. Am mai discutat lucruri minore [engleza mea era clar mai bună decât a lui], despre Bucureşti, despre diferneţele dintre asiatici [ce mişto e să auzi aşa ceva de la un asiatic autentic!] şi la sfârşitul zilei am crescut subit cu încă 5 ani pentru că tipul credea că sunt studentă [oh stop it, you!]. 
         Trebuia să-l întreb cum îl cheamă. Trebuia să-l întreb multe lucruri, dar mi-am dat seama de asta când am coborât din autobuz.

Happiness >.<
Teeehee.        

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top