Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Lasă-mă să mă înec în vise


Pentru că, în final, vor fi
tot ce-mi va rămâne

 
            Fiecare om ar trebui să trăiască în armonie cu defectele lui, deşi toţi ne luptăm încontinuu pentru a nu fi devoraţi de calităţile noastre. Mereu am vrut să cred că-mi pot înţelege defectele şi că le pot corecta, cum şi cu ajutorul timpului. Şi asta poate din ciudata cauză că am simţit mereu nevoia de a fi, într-o măsură, acceptată de cei din jurul meu. Totuşi, sunt momente în care singurul sentiment pe care-l pot avea faţă de oameni este o puternică repulsie.
            Mă simt superioară. Nu ştiu dacă e corect să cred că e un lucru greşit, dar mi se pare un lucru foarte greşit ca cineva să se simtă inferior. Mă uit în jur şi aş vrea să zâmbesc, dar nu pot, şi asta nu pentru că nu sunt fericită. Cum spune mama: „România e atât de frumoasă, păcat că e locuită”.
            Mă contrazic zilnic, pentru că, deşi mi se pare o oroare să trăiesc singură, tind să-i văd pe cei din jurul meu ca pe o piedică. Cel puţin în momentul acesta, când rutina mi-a fost întreruptă de dispariţia unui element aparent indispensabil. Când realitatea m-a lovit şi mi-am dat seama că am putut să-mi fac singură aşa ceva, am scos un sunet înecat de disperare şi m-am chinuit să nu vărs nişte lacrimi patetice.
            Defapt aş fi vrut să-mi plâng de milă în acel moment, să plâng ca să-mi exteriorizez nervii proveniţi din propria-mi slăbiciune, dar m-am abţinut, pentru că m-am săturat să plâng numai din motive stupide. Mi se face silă când mă gândesc la asta, la absurdele situaţii în care nu-mi pot oprii lacrimile şi simt că existenţa nu mai are nici un sens. Şi totuşi, modul în care plâng mă face unică. Nu ştiu dacă asta e o calitate sau un defect.
            Şi astfel am fost ruptă de lumea mea de vise, nevoită să trăiesc într-o realitate liniştită, în care totuşi mi se cer prea multe. Aici nu am de ce evada, nu simt nevoia să evadez pentru că ştiu că e imposibil şi că în oraş mă aşteaptă un sentiment urât şi care mă face la fel de liniştită. Am să iau situaţia asta ca pe o încercare dată de mine, mie. Poate voi realiza sau învăţa ceva nou din realitatea asta sau poate că nimic nu se va schimba. Tot ce ştiu e că sunt ciudat de liniştită, deşi mă aflu în locul pe care-l urăsc cel mai mult pe lumea asta, fără să am la dispoziţie obiectul la care ţin cel mai mult. Asta e încă o calitate a mea. Şi defectul meu este că mi-am făcut-o singură. Poate de aceea sunt şi atât de calmă.

LIFE GOES ON

[Edit after some minutes]
            E ironic să o aud pe ea plângând, mai ales când o înţeleg de ce plânge şi sunt conştientă că nu pot să fac nimic. Ea plânge mult mai rar decât mine, pentru că pe mine loviturile puternice venite doar de la anumite persoane mă doboară instantaneu. Dar eu mă chinui să mă ridic şi să trăiesc fără să sufăr, mă agăţ de acea subţire speranţă care mi se dă şi îmi construiesc un zid aparent impenetrabil în jurul inimii până sunt lovită din nou. În schimb ea se chinuie într-un mod mult mai groaznic, şi n-o înţeleg de ce-şi face asta. Nefiind în stare să-şi accepte realitatea, înghite fiecare lovitură şi şi-o îneacă într-o speranţă falsă, iar atunci când realizează că nimic nu s-a schimbat, lovitura o doboară la pământ atât de tare încât cu greu se mai ridică.

Life still goes on.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top