Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

joi, 1 martie 2012

Şi ea se uită urât la mine când îi spun adevărul

"Taci. Taci. Abţine-te şi taci."
Ce gânduri inutile am uneori.


         Doare. Doare şi simt că cineva îmi dă un pumn în stomac, dar imediat relizez că pur şi simplu am luat o adevărată, simplă şi rapidă, care m-a făcut praf. Mă întreb oare ce feţe fac în chinurile mele de a rezista.

          Cât de simplu e să răneşti pe cineva, să arunci o vorbă din aia nesimţită pe care n-o spui cu intenţia de a răni pe cineva, dar până la urmă ajungi să-l loveşti puternic şi scurt. Eu fac asta des, fără să-mi dau seama; iar după ce am aruncat otrava şi văd faţa celui pe care l-am rănit, îmi pare ciudat de rău. Mi-e scârbă, am defecte peste care nici nu mă gândesc cum să trec.
           E atât de greu să mă controlez, pur şi simplu simt cum mi se albeşte orizontul, o durere surdă mă face să mă sufoc şi deschid gura din instinct. Dar nu răspund loviturii, nu am cum, decât printr-o altă lovitură. Nu pot să respir. Nici acum. Încă simt că mă sufoc şi-mi vine să ţip. Şi au trecut cinci minute de când m-a lovit.
          Depinde şi cine loveşte. Depinde şi cât de sensibil eşti, şi cât de mult îţi pasă de părerea altora faţă de tine. Mie nu-mi pasă. Sunt puţine lucruri care să-mi stârnească interesul, puţine sentimente care să mă atingă şi destule replici care să mă irite. Se vede că am fost ofticoasă când eram copil.
          Dar asta, asta de adineauri a durut rău. Încă mai doare, nenorocită de lovitură.  Din cauza simplului fapt că una dinte persoanele cele mai importante din viaţa mea mi-a dat-o. Şi pentru o secundă mi-am dat seama că sunt total singură pe lumea asta, că nu pot avea încredere în nimeni şi că nimănui nu-i pasă de mine. Prostii, mi-am spus, pur şi simplu nu vreau să cred asta. Nu vreau să fiu negativistă, nu-mi stă în fire. Cred.
          O discuţie care a durat trei minute a putut să mă afecteze atât de tare. Acum, că stau să analizez situaţia, o întrebare tâmpită s-a format în creierul meu: "E posibil ca eu să fii început totul?". Nu vreau să cred asta. 

Câte defecte am. Şi mai dau vina pe părinţii mei că le-am moştenit de la ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top