Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

luni, 6 februarie 2012

White Sky

どうか今だけは
振り向かないで

         Sunt nopţi în care mă simt atât de singură încât visele mele se transformă în ironie, şi cerul parcă se face alb doar ca să nu-mi aducă mie întunericul. Şi adorm fără să-mi dau seama, după mult timp în care vorbesc din priviri cu Sebastian. El îmi dă mereu acelaşi răspuns pe care n-am cum să-l înţeleg. Şi când mă trezesc, mă uit din nou la el, cu speranţa de a-i vedea altă strălucire în ochi. Stai, defapt...ochi lui nu strălucesc deloc.

        De câteva nopţi cerul mi se pare alb. Nu, chiar e alb. Mă sperie, e ca şi cum toată siguranţa pe care mi-o dădea întunericul nopţii nu mai există. Excesul ăsta de alb mă orbeşte, zilele astea am avut multe vise despre vară. 
        Şi parcă totuşi vreau să mai simt un pic copilul din mine, aşa că am să ies afară într-o zi ca să simt frigul pe sub mănuşi şi zăpada la nas. Am chef să râd, deşi azi am râs prea mult, vreau să râd de fericire, să cânt pe stradă fără să-mi pese că-mi îngheaţă gâtul. Ar trebui să fac un om de zăpadă, unul mai înalt ca mine. Să mă laud cu el în faţa părinţilor şi după o lună sau trei zile să-l văd cum se topeşte. Aşa se duce orice, până la urmă.
      Ar trebui să am regrete? Am devenit neserioasă, nu-mi mai pasă de nimic şi nimeni, mă simt seacă. Niciodată nu plâng, şi deşi mă laud cu asta, în adâncul meu nu mă înţeleg. Sunt egoistă, plâng numai când îmi cânt. Nu, narcisistă chiar. 
       Şi totuşi, când cânt simt că trăiesc. [ironie, acuma mama se uită la "Patimile lui Hristos" şi eu ascult asta în timp ce ăia dau la bice acolo de te doare inima când vezi]. Dar mereu există cineva care să-mi zică să tac din gură, aşa cu nesimţire, şi mă doare. De durerea asta nu pot să mă vindec, nu merge, lovitura în orgoliu e prea tare. 
       En fin, cerul ăsta alb...îmi dă impresia că va cădea şi că vine sfârşitul lumii. Am impresii, vise şi remuşcări inutile. De ce mi-ar fi frică?

Happiness >.<

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top