Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

duminică, 1 ianuarie 2012

Morning Glow

Până la urmă, azi-noapte
am văzut artificii.


         Pe la ora 2, tocmai când mă pregăteam să mă culc, am văzut lumină de afară. Şi prin perdeaua de lumini pusă peste fereastra mea am văzut stele de lumină colorată care înfloreau pe cer. A fost de ajuns să-mi încălzească inima.

         Îmi amintesc, când eram copil, petreceam cu ai mei în casa asta care s-a schimbat atât de mult şi, aproape de ora doisprezece, ieşeam în faţa porţii şi tata aprindea câteva artificii micuţe. Pentru fetiţa mică care eram atunci, era de ajuns pentru a-mi lumina lumea. Şi le priveam aşa fascinată şi entuziasmată, încât acum mi-e dor de sentimentul acela de mult pierdut. Mereu am iubit artificiile, doar că abia acum mi-am dat seama de asta.
         Am ieşit afară în seara asta, singură. Simţeam nevoia de aer rece, în ultimul timp m-am închis în propriul univers. Oricum, voi avea toată vara să umblu pe afară. M-am dus în parcul amintirilor, care era gol şi fără nici o urmă de viaţă. Am văzut, când aş fi vrut să intru în parc, două siluete care păreau cunoscute. La ora aceea, în locul acela şi cu mersul ăla inconfundabil nu aveam cum să nu-i recunosc. Oameni de mult pierduţi. Am ales să-i ocolesc, pur şi simplu pentru că...vroiam să-i privesc de departe, doar ca să-mi amintesc că odată îi aşteptam cu entuziasm. Aveam căştile în urechi cu o melodie nouă şi superbă care se potrivea prea bine cu bezna care se ascundea pe la colţuri. La un moment dat i-am pierdut. Am mers cam un sfert de oră până când am simţit că mă ustură nasul de la frig, apoi am luat pe calea plină de lumini festive către casă. Şi, ironie, i-am văzut trecând prin spatele meu, intrau în parc prin vechea scurtătură alergând entuziaşti. Sau cel puţin aşa păreau siluetele lor albe, văzute pentru o secundă cu coada ochiului. M-am schimbat, măcar atât să pot să fac şi eu. Să nu mai simt nevoia să mă uit mereu înapoi şi să merg încet spre casă. Am grăbit pasul, pentru că era frig. Şi am înghiţit fiecare sentiment adus de lumina parcului gol. Şi m-am holbat la colţurile în care bezna domina, pentru că mi-era dor de întuneric.
         Ce să-i fac, sunt o melancolică. Şi, de la un timp, parcă nu mai sunt aşa de interesantă. Ah, de ce mă subestimez?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top