Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

luni, 9 ianuarie 2012

Magical Twist [Haaanime]

 Fără poveşti kilometrice şi detaliate.
 [Edit after finishing post]: Ete naaa, pe bune? =))
Mi-am depăşit un nou record. b-)

Mahou Shoujo Madoka Magica, Soul Eater, Haruhi Suzumiya no Shoushitsu.

SOUL EATER

De la stâga la dreapta: Profesorul Franken Stein [în spate], Ragnork [armă] cu mestru lui, Crona, desupra lor Elisabeth Thompson, maestrul ei Death the Kid şi sora ei Patricia Thompson, Maka Albarn şi arma ei Soul Eater [în partea de jos, centrul cadrului] şi Black Star şi arma lui Tsubaki.
          L-am văzut pentru că ştiam că trebuie să-l văd. Este vorba de nişte puştani care studiază la o academie shinigami [grim reaper - persoane care de obicei se ocupă într-un fel sau altul de sufletele morţilor, motiv care ia diverse forme în anime-uri] pentru maeştri armaţi. Practic fiecare maestru are o armă umană [om care se transformă în armă] pe care trebuie să o transforme într-o "death scythe" prin vânarea şi consumarea de către armă a 99 de suflete ale oamenilor malefici şi un sulfet de vrăjitoare. 
          A fost foarte bun, povestea genială, personaje dezvoltate şi grafică şi sunet impecabile. Dar a avut ceva ce nu l-a făcut "genial", poate faptul că a fost mai lung şi la un moment devenea previzibil. Preferatul meu a fost Death the Kid, pur şi simplu pentru atitudinea lui atât de complexă [tipul fiind fiul lordului Shinigami şi un obsedat de simetrie] şi pentru că i s-a dat glas prin vocea lui Miyano Mamoru. Sfârşitul a fost satisfăcător [după 51 de episoade dacă nu era satisfăcător era un eşec total], dar parţial previzibil.


MAHOU SHOUJO MADOKA MAGICA

De la stânga la dreapta: Miki Sayaka, Akemi Homura, Kaname Madoka, Tomoe Mami, Sakura Kyoko.
          După ce am văzut câteva analize ale anime-urilor care au rulat în 2011, am văzut că Madoka Magica era ridicat în slăvi cu o sintagmă de genul "povestea fetei magice privită dintr-o perspectivă cu totul nouă şi originală". În principal, este vorba despre Madoka Kaname, o fată obişnuită care află că are potenţialul de a deveni cea mai puternică fată magică care a existat vreodată. Tot ce trebuia să facă era să încheie un contract cu Kyuubey, o fiinţă venită dintr-o altă lume, care îi putea împlini orice dorinţă în schimbul faptului că Madoka ar fi trebui să lupte toată viaţa împotriva vrăjitoarelor. Dar nişte adevăruri care ies la iveală mai târziu o vor face pe Madoka să realizeze cât de crudă este soarta pe care o va aveao fată magică.
          Pe un site scrie că e thriller. Serios? Eu am trecut prin Madoka ca prin brânză, sincer. Singura chestie palpitantă mi s-a părut melodia de la ending care e cântată de superbele fete de la Kalafina. Da, este mai mult decât original, cu personaje destul de complexe dar cam stereotipice [mai ales că eu nu suport tipele cu caracter slab ca Madoka care dintr-o dată devin geniale din cauza purei soarte], grafica şi sunetul sunt demne de un anime din 2011 şi în principal totul este bine făcut. Dar la mine n-a prins. Aş zice că e dramă, dar eu plâng foarte greu la anime-uri. Pentru o serie de 12 episoade sfârşitul este foarte satisfăcător [poate că mie acţiunea mi s-a părut grăbită pentru că am văzut zece episoade într-o zi şi ziua următoare două], dar pot să zic că nu a fost destul timp să fie privită dezvoltarea personajelor [ceva gen spoiler în continuare] [având în vedere că acţiunea se declanşează propriu zis după ce moare un personaj şi este susţinută de morţile altor personaje]. Mi-a plăcut, nu pot să spun că m-a plictisit, dar având în vedere că mulţi îl clasează ca fiind anime-ul anului 2011 [pentru mine este Mawaru Penguindrum, dar nu cred că se poate face comparaţie directă între cele două], îmi creasem aşteptări care n-au fost satisfăcute. Personajul preferat cred că a fost Miki Sayka, pur şi simplu pentru că dorinţa ei a fost una nobilă.


THE DISAPPEARANCE OF HARUHI SUZUMIYA

În imaginea asta în particular grafica nu arată genial. De la stânga la dreapta : Kyon şi Yuki Nagato cu atitudinea unei fete normale.
          Am văzut ambele sezoane din Suzumiya Haruhi no Yuutsu undeva prin vară, dar nu m-au impresionat aşa de tare încât să le menţionez aici. Dintre toate trei, cele două sezoane şi filmul ăsta, Dispariţia mi-a plăcut cel mai mult. E imposibil să vezi filmul fără să vezi ambele sezoane, pentru că menţionează lucruri care s-au întâmplat înainte în poveste. Simplu, în Melancolia lui Haruhi Suzumiya [originalul, să zicem] Haruhi Suzumiya este o fată care în prima ei zi de liceu declară că nu este interesată de oameni normali "iar dacă există pe aici extratereştri, călători în timp sau esperi [personaje capabile să folosească telepatia şi alte abilităţi paranormale - "percepţie extrasenzorială"], atunci aş vrea să-i cunosc". Se împrieteneşte cu Kyon, un tip total normal, pe care-l trage în planurile ei de a forma un club legat de aceste chestii. Astfel se naşte brigada SOS [care nu mai ştiu de la ce vine, dar nu are sensul original], alcătuită din Haruhi, Kyon, Mikuru Asahina [o fată în al doilea an de liceu cu un piept foarte generos, chinuită de Haruhi în tot felul de acţiuni promoţionale şi şantaje la nivel mai puţin exterm], Yuki Nagato [singura membră a clubului de literatură, o fată liniştită care citea mereu; brigada ajunge să folosească sala acordată clubului de literatură] şi Koizumi Itsuki [un elev apărut după un "transfer misterios"]. Şi aşa ei trec prin tot felul de peripeţii. 
          Povestea este foarte originală [dacă aş explica de ce aş face spoiler], grafica este...superbă [unul dintre puţinele anime-uri la care grafica mi-a plăcut foarte mult], sunetul este şi el la fel de original şi personajele sunt complexe, deşi se pot observa caracteristici stereotipice. 
          Acum despre film. Mi-a plăcut mult pentru că a întors practic universul lui Haruhi pe dos. Simplu, îi vedem pe cei din brigada SOS trăind o viaţă normală, într-o lume în care Haruhi nu îi aduce împreună. Singurul care-şi aduce aminte de cele trecute este Kyon, care se trezeşte într-o lume prea normală pentru gusturile lui. Filmul este lung...parcă peste două ore jumătate, dar este complex şi dacă acţiunea ar fi fost grăbită ar fi fost mult mai greu de înţeles. Mi-a plăcut pur şi simplu pentru că am putut să văd o altă latură [mai credibilă] a lumii lui în care se întâmplau tot felul de nebunii la început şi pentru că nu prea i-am văzut moaca lui Haruhi [care iar, nu este genul meu de eroină, pur şi simplu pentru că totul se învârte în jurul ei; dar Aya Hirano face o treabă genială dându-i glas nebunei de Suzumiya].


N-am reuşit să u fac o postare kilometrică. Asta pentru că ador anime-urile şi aş putea vorbi despre el zile întregi. Dacă ajungi să citeşti asta eşti un mic erou :)).
Şi, nu ştiu dacă e ironic, dar asta e postarea cu numărul 333. b-)

Un comentariu:

  1. :)) postarea cu nr. 333.... Asta e interesant...
    Am văzut şi eu Soul Eater, şi eu îl ador pe Death the Kid :X Şi Paty a fost simpatică... Mereu îl speria :)) Oh, ce vremuri *încep să vorbesc ca o băbuţă* :))
    Restul nu le-am văzut.... Vina mea... Dar le-am trecut pe listă :D
    Te înţeleg... Şi eu aş vorbi zile întregi, dar păcat că persoanele de aici îmi închid repede gura :)) Sunt o mică eroină :))

    RăspundețiȘtergere

 
back to top